Didol.... azi, fratele meu, ar fi împlinit 31 de ani. Îmi lipseşte tare mult...

Înainte totul era ca la oameni...

.... sau poate oamenii aveau mai mult timp să rămînă oameni. Şi relaţiile între ei erau mai puţin fugărite. Aveau timp pentru tăcerea dintre ei, mult mai mult timp. Pentru aer, pentru încredere, pentru copiii din ei, pentru ceea ce înseamnă clar.... sub clar de lună.
....
Nu am chef să scriu. Poate altădată. Vreau să vorbesc cu cineva. Oly!!!!!!
Unde eşti?! Am nevoie de tine!!!!

Astăzi şi semafoarele sunt îndragostite...

... Mă ofileam sub privirea ochilor LUI absenţi...

Nu-mi place sărbătoarea asta. În general nu-mi plac sărbătorile, dar.. 14 februarie, necătînd la îmi-place-mie-sau-nu... vine şi face adevărată isterie printre îndragostiţi. Mai mult, pe cei care nu sunt îndrăgostiţi, îi ajută să înveţe "arta minciunii aşteptate şi răsplătite".
Azi răsună în toate casele un "te iubesc": dăruit, dat, vîndut, plătit, cerşit... ce mai contează.
Numai semafoarele astăzi roşesc pentru că sunt îndrăgostite.... .
Nu-mi place starea de mahmureală... adică acea de Î-N-D-R-Ă-G-O-S-T-E-A-L-Ă!  Pentru că e nesigură... Ca să fiu fericită am nevoie de siguranţă, ca să "caut" să mă îndrăgostesc, am nevoie de exact contrariul... de nesiguranţă.
Întotdeauna am crezut că o iubire adevărată durează mult. Mai mult decît viaţa. Poate pentru că aşa scria în poveştile copilăriei mele, sau poate pentru că aşa voiam eu să scrie... Nu contează.
Trebuie să ai "şcoala trădării" terminată ca să trăieşti o iubire neterminată.
Poveştile există numai în poveşti.
Am vrut mereu ca timpul să se oprească în loc atunci cînd iubesc, să rămînă neclintit ca şi ochii care m-au privit prima oară, să nu mai duc dorul prezentului, să simt ceea ce visam să simt. Nu cu întreruperi, nu cu un orar prelungit, dar mereu. Să trăiesc banalitatea situaţiilor şi să nu găsesc nimic romantic în ele, iar dincolo de asta, să ies dimineaţa şi să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii, fericită că ceea ce trăiesc e adevărat şi nu se va sfîrşi niciodată.
....... .......

M-am trezit mult prea tîrziu azi.
Cînd merg la părinţi, întotdeauna mă trezesc tîrziu. Din camera surorii mele, am trecut dincolo, în camera părinţilor, lîngă sobă, lîngă cald, lingă ai mei. Prin geam soarele se vede alb-alb. De fapt, nu-l văd, doar îmi pare că văd ceva. Deocamdată ochii îmi sunt semideschişi, ca la Pufca (pisica Otiliei, soră-mea). Ovidiu e plecat la tatăl lui, tatăl meu e "pe urlaţi", cu copiii satului, la competiţii, Otilia... mă tot cată în cap, parcă am fi două maimuţe ce se păduchesc... mama îmi aduce ceva aburind.... zice că e cafea.. Nu prea-mi arde de Dragoste. Ce naiba ne apucă pe toţi?!
Isteria iubirii programate de calendar... ia ce bine mai trăim!
Nu mai vreau nimic, doar să moţăiesc ca Pufca, pentru că asta mi se pare tare romantic pentru o dimineaţă de duminică care îmi aminteşte că pot să fiu îndrăgostită.
Se pare că nu mai am prea mult timp că trage să moară această dimineaţă... şi "praznicul" va avea loc după-amiază... Iaca.
Cafeaua e bună, miroase a cafea. Învîrtita mamei miroase a dulceaţă de cireşe amare. Nu ştiu de ce îmi vine să plîng, da nu mult. Aşa, puţin, că am pentru ce. Da, după ce mai iau o gură de învărtită de-a mamei, îmi trece cu desăvîrşire jalea.

Ce bine e lingă mama...
Care dragoste?! Acum, că scriu, îmi este încă cald, ca şi cum aş fi încă acolo, lîngă mama, şi nu-mi vin fraze lungi. Poate nu-mi vin fraze lungi din cauza că iubirea nu se scrie în acest fel. Ea se scrie în cuvinte puţine, pentru că şi puţine fiind, sunt prea multe. Iubirea are nevoie de cer... Întreabă-te şi răspunde-ţi sincer: tu ai parte de cer?! Zilnic?! Sau la ore anumite?! Iubirea are nevoie de noi: de doi. Iubirea are nevoie de o lună portocalie, pe care numai noi să o vedem portocalie, de un parfum al culorilor pe care numai noi să-i simţit "trecerea" prin preajmă, iubirea noastră are nevoie de tăcere.
Ieri căutam liniştea şi iată, azi, am găsit-o. Lîngă soba mamei, unde frazele, ca şi gîndurile sunt scurte. Iată liniştea.
Dar mi s-a întîmplat să iubesc şi în cuvinte multe. Curgeau ca şi cum nu am mai vorbit sau nu am mai scris pînă atunci, pentru că atunci iubirea mea era curgătoare, era plină, era parfumată cu străduţe înguste, de un singur om, era portocalie ca şi plăcinta cu dovleac(stupidă comparaţie, da?). La naiba. Şi iubirea e la fel. Stupidă. Alteori e nemaipomenită. Apoi killer(cum dracu se scrie?!).

Nu vreau să pun punct, nu vreau semne de punctuaţie. O emoţie adevărată nu are nevoie de puncte-puncte, nici de exclamaţii cum într-un foc ce arde nu trebuie să sufli întruna. A greşit cel care a făcut această comparaţie... Un foc, odată aprins, are nevoie de lemne, o iubire are nevoie de ei: de doi... Piazza Navona, Fontana de Trevi... Hotel Giolli... Piazza Venezia, străduţele în care încap doar doi... sau Chişinău, Paris, Livorno, Moscova, Teleneşti... Iubirea poţi să o trăieşti în acelaşi fel, în locaţii diferite, în anotimpuri diferite. Şi îţi pare atunci că sunteţi doi, de fapt e atîta forfotă în jurul vostru.... Tot Universul lucrează atunci pentru voi. De unde credeţi că se iau cele mai fumoase apusuri sunt atunci cînd eşti îndragostit?! Pentru că Un Nimeni îl pictează...
Căutăm ceea ce nu există, e adevărat. Vrem mereu să ne fie confortabil, ca în copilărie, căutăm să fim răsfăţaţi la nesfîrşit... Da... nu există!!!! Există viaţă!!!! Adevărată!!! Şi în viaţa adevărată lumea se plictiseşte, se mai supără, are dispoziţie proastă, mai clachează. Asta e viaţa adevărată!!!! Şi rămîn împreună cei care înţeleg acest lucru. Iubirea e cireaşa de pe tort. Restul: nervi, scandal, căderi, plictis, .... dezamăgire..., face viaţa să fie adevărată.
Uf, mă ia... şi pe mine plictiseala. Sincer. Uite, acum, nu mai vreau nimic, deşi am atîtea încă de făcut: de dat două telefoane (da gata, că e prea tîrziu), mai am de făcut un spot şi un editorial, de călcat şi de spălat... da eu încerc să susţin proba sincerităţii.
O întreb pe soră-mea azi care e cea mai puternică dragoste?! După vreo jumătate de ceas, cînd deja uitasem că am întrebat-o în general ceva, ea îmi răspunse foarte încrezută: "Cea fără răspuns!".
Vreau să-i zic...că a citit şi ea prea mult, apoi îmi dau seama... că pe undeva, are dreptate.
Să iubeşti pe cineva care nu  te iubeşte, asta da, e maaaare dragoste, mînca-i-aş ochii de viperă, .... dragoste, auzi??
Ştii cum e cu iubirea neîmpărtăşită?! Ca şi cu următoarea frămîntare de limbă: el a înţeles că am înţeles că a auzit că am auzit că mă iubşete aşa cum mă iubeşte... Tîmpenie. O tîmpenie e iubirea asta, da uite, că azi, am mare nevoie de ea. Ca să am partea mea de cer. Oriunde. Şi la Chişinău, şi la Făleşti, şi la Paris şi la Roma şi în cafeneaua mea preferată de pe Via Nazionale.

Am nevoie de iubire ca să am partea mea de cer. Nu ca să fiu încăsnicită sau îndobitocită de un statut de apartenenţă. Pentru a respira larg, fără să fiu împiedicată. Am nevoie de o iubire cu program prelungit, pentru totdeauna, o iubire ca şi respirul, cu normă întreagă şi cu "contribuţii plătite la stat". O iubire, prin care să rătăcesc încîtntată şi fără frică, o iubire cu "acte în regulă" (şi aici nu mă refer la certificatul de căsătorie), o iubire proaspătă şi zglobie, nu una preocupată şi fricoasă. Vreau o iubire care să-mi dea certitudinea că tot cerul e al meu. O iubire care să mî înveţe cum să le vorbesc norilor aţipiţi şi cum să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii. 
Dacă o găseşti, (iubirea), te rog, nu mi-o lua...
Nu e doar iubire, e inima mea...... . 


P. S. Mulţumesc pentru cale. Sunt superbe.
Le-am fotografiat ca să rămînă mereu cu mine.
Iubirea e un job cu normă întreagă. Ca şi respirul....

Suntem cîntec...

“Noi suntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrşit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul.”

"Scrisori imaginare", Octavian Paler

P. S. Unii sunt cîntec, alţii doar refren... un trist refren.

Neaţa!!!!

Am citit undeva... şi probabil mi-a plăcut... pentru că am găsit această frază tocmai acum cînd nu mă ia somnul cu niciun bumb... masa-n... locul cela de bumb.
"Fă, Ileană, nu ai vreun bumb de dureri di şăli?!", aşa o auzeam pe vecina bunicii mele... de cînd mă ţin minte tot căta bunghi ... şi bunica Ileana, femeie blajină, îi dădea... da, cum să fac... să o spun mai delicat?!
Îmi zicea mie, sau Lilienei(Lilianei)...sau fratelui meu, sau verişorului meu Artur (ăla hoţomanul se pricepea deja la ... măscăreli... şi o mai înjura uneori pe lelea Catinca)... şi cum spuneam ne "trimetea" bunica în tindă să căutăm în cutia aia colorată, în care altădată hodinea ceaiul chinezesc un bumb. Şi, dacă "dracii" scapă de căpăstru... urlă pe toată mahalaua... Da de care?
- De ăia mici. .... Şi aduceam primul care îl găseam... şi, bunica, il dădea peste gard şi se întuneca lelea Catinca... şi o lua repejor la rost...
- Fa, Ileană, d-apu data trecută era galbăn, fa.
- Auzi, Catincă, vrei bumbu? Că îţi dau să te slabească, nu-ţi dau ortavă..., fa!

Nu ştiu de ce mi-am amintit acum tocmai  de bunghi... cred că am nevoie de unul.

Aşadar,...... ce căutam, ce-am găsit...Parcă Mark Twain spunea:
Şcoala este totul. Piersica a fost odată o migdală amară, conopida nu e altceva decît o varză cu facultate.

iaca....na.

A nimănui.

Am scris multe litere în această perioadă, dar nu ştiu cum se face că aparte ele clădesc ceva frumos, aproape un alfabet.... bine învăţat, dar cum încep să le separ.... rămîn sunt seci, stinse, orfane.
Şi........ nimic nu e mai trist decît o literă orfană, poate doar un copil... orfan şi el. El vine speriat şi a nimănui.
Mulţumesc Oly, mulţumesc Claudia, mulţimesc celor care mă aşteaptă. Am să vin. Curînd. Într-o noapte în care va încăpea mult întuneric şi prin care, trecerea mea, va rămîne neobservată, ca să nu-şi identifice ţinta, cei ce se pricep la aruncat pumnale.

Am vazut multă apă. Multă. Atît cît să spele orice trotuar, orice piatră, orice greu, orice ochi.
Deşteaptă fata asta... uşoară, fără culoare, cam rar observată.... da atîtea minuni face. Cel mai bun e că se pricepe să spele... iar eu am maaare nevoie de curăţenie. Traiască APA!

În puncte-puncte se scrie-o durere.

Într-o zi..., aşa începe orice poveste.
Cel care a scris prima poveste cu... "A fost odată ca niciodată...", cu siguranţă, a trăit o mare iubire în viaţă. Apoi, o trădare, durerea căreia nu încape în cuvintul pe care Dex-ul îl "înţelege" drept înşelăciune, predanie sau vînzare.

Într-o zi..., aşa sfîrşeşte orice poveste.

A venit iarna.

- Neaţa! A venit iarna! Trezirea! Hai, putorilor!!! Copiii deja taie lemne pe afară, da voi încă dormiţi...
Aşa o aud pe mama... parcă... Poate cauza e că nu am închis un ochi, că tot am cizelat scenariul pentru Potcoava de Aur, sau  poate am aşteptat să văd cum vine iarna.... Ceea ce voiam să ştii e că nu am dormit, zăranie de ochi nu am închis....

Ce miros avea iarna în copilăria mea?! De bine. Un miros aparte. Nu am mai simţit aşa ceva niciodată. Nu-l identific nicăieri acum, dar ştiu că l-aş recunoaşte dacă ar fi  să-l mai simt vreodată. Acum, iarna mea, miroase a scorţişoară... aşa am vrut eu să simt, a cald, a cer înorat, a temperaturi peste normă... a capucino... a iubire. Iarna mea miroase a multă muncă, dar şi a satisfacţie.
Ziua asta mai are miros de românime... Ziua milioanelor de români care ştiu cine sunt, la fel cum ştiu de unde vin şi încotro se îndreaptă. Felicitări pentru toată lumea care ştie cine este şi de unde vine...
că tot am zis de "lumea care ştie cine este..."...

.....Zilele astea, mă întreba un suflet drag: "Pe tine nu te deranjează cînd cineva vorbeşte de rău de tine, sau scrie de rău... Nu vrei să te războieşti cu ei?! Nu te-au obosit?! Uite, mi-a zis cineva că se pronunţa o persoană depsre blogul tău foarte urît...."

ştii ce i-am zis?!
.... sunt lucruri în viaţa asta pe care eu, ca om matur, pot să le trec cu vederea. Sunt lucruri pe care, dacă sunt om întreg la cap trebuie să le accept, dar sunt lucruri, despre care ar fi bine să nu te pronunţi, pe care te sfătuiesc cu toată răbdarea să nu le atingi... Pentru că dacă le atingi, s-ar putea să dai faţă în faţă cu o căţea.

Zi despre mine ce vrei tu... ştiu că eşti obosit, rău plătit la servici, te-a lăsat nevasta, sau te înşeală soţul, treci prin lumea asta neobservat şi nu te recunoaşte nimeni pe stradă.... ai o mulţime de datorii şi nu ştii cum să încolţeşti o femeie care e mai sus decît tine... e clar tabloul clinic. Şi cum ziceam, zi ce vrei.... că sunt proastă şi nu pot să cînt, că nu arăt ca Natalia Gordienco(Natalia mi-i dragă, aşa că ai face bine nici pe ea să nu o atingi)... şi altele de astea. Orice.
Am să fiu "ora ta de terapie", dar nu te atinge de copilul meu, de familia mea şi de sora mea că-ţi rup gîtul cu dinţii.
Sunt foarte puţini oameni care mă cunosc cu adevărat şi, nu mai are sens să-ţi zîmbesc şi să mă prefac că nu mi-i frică de tine...aşa cum o făceam cu cîinii în copilărie. Dacă le arăţi că ţi-e frică, te vor încolţi... În...măsa.... nu mi-i frică. Şi în general, ştiu cine sunt şi sub cine dorm.(parcă aşa la noi îs regulile cu femeile, nu?!)
Sunt acolo unde sunt nu pentru că merit, sau pentru că am fost pe sub masa şefului, dar pentru că muncesc calitativ. Şi pentru că îmi pasă.
Aşa că invit pe oricine are curaj, să intre pe blogul meu şi să se antreneze cu mine în discuţii. Promit să nu cenzurez niciun mesaj, cum nici pînă acum nu am făcut-o. Şi îi invit pe toţi cei care mă atacă prin subsoluri, să o facă deschis. Sunt convinsă că va ieşi ceva frumos şi demn de respect.
Altfel, îi poftesc pe toţi cei care pun la îndoială "calitatea" blogului meu, să zăbăjească mai des pe aici. S-ar putea să se regăsească. Nu pretind a fi ceea ce nu sunt, dar nu m-am vîndut (am mai spus-o) niciodată ieftin şi nici ŢIE nu am să-ţi permit să o faci.

Am învăţat, cu anii, să-mi admit necompetenţa (cum spunea o bună cunoştinţă de a mea), dar să-mi arăţi tu unde-mi este locul, nu... asta nu.

Şi încă ceva: am scris asta, pentru că îmi pasă. Nu am să zic că nu. Îmi pasă ce crezi despre mine şi dacă pot să te conving să nu fii oaie,măcar o dată în viaţă, înseamnă că merită să mă obosesc acum.

În loc de final: Sunt bloguri mult, da de o sută de ori mai bune.... mai interesante, mai bine închegate, mai pline de conţinut... şi mi-s dragi, şi le urmăresc, şi sfătuiesc şi pe alţii să o facă, dar....... vezi cum vine treaba...... sunt părinţi din care au ieşit copii ca lumea... şi părinţi din care.... nu mai înţelegi ce a ieşit... oare nu-i aşa?! Nu ţi s-a îmtîmplat să întîlneşti aşa "arătări cereşti"?!
Pai, hai.... dragii mei să-mi şterg blogul, pentru că un fute-vînt... s-o născut din părinţi ca lumea... da uite că nu-i place de mine...
Astea toate-s fleacuri... Fleacuri..

Definiţie: MDA (micul dicţionar academic) fute-vînt, fute-ploaie = om de nimic, fără ocupaţie.

Şi la încheiere, vă poftesc pe toţi să vă faceţi un capucino cu scorţişoară..... şi să aveţi o zi frumoasă aşa cum ştiu că am să o am eu.

Iubire zăludă...

Plouă cu lacrimi şi faţa-i pustie

Iar vîntul, complice, se ceartă cu-n nor,

De mîine el pleacă, ea aşteaptă să-nvie

O iubire zăludă, cerşită în zori.

E-o ambiţie veche, să moară iubită

Şi să vadă tot prostul că iubeşte şi ea

Şi nu-i vine să creadă, că la capătul străzii,

O iubire zăludă neiubită murea.

Recunoştinţă....

'neaţa!
M-am trezit. Aiurea. Am impresia că-s mai obosită decît aseară cînd mă culcasem. Cel puţin intenţionam să dorm măcar ...cît este recomandat.  Nu a fost. Capul vuieşte, am impresia că îmi pică carnea de pe os.
Sau vine virusul şi peste mine, sau toamna asta îşi bate joc de planurile mele. Nu-mi pot găsi nici o ocupaţie care să mă inspire la ora asta. Gînduri....gînduri... gînduri... mă doare capul de la ele. Şi-s aiurite, sfinte Sisoe, (că tot adormisem aseară cu "Minunile Sf. Sisoe" de G. Topîrceanu), şi-mi par atît de realizabile, încît adorm fericită uneori, ca o proastă şi ... ca o proastă mă simt cînd mă trezesc. (pînă şi în oglindă mi-i ruşine să mă uit)

Încerc să-mi amintesc ce căutam eu aseară prin bibliotecă de am dat de Topîrceanu şi de "minunile sfîntului...".
Ştiu că ... m-am cocoţat în pat pe la 22.00 şi m-am apucat de schiţat nişte idei pentru campania "Redescoperă Moldova cu Radio Noroc". Apoi, toate au luat-o razna... Ba mă luau năduşelile şi rugam să mi se deschidă geamul, ba mă luau frigurile. În ţopăiala asta .. geam - pat - geam... sfîrşi prima repriză  la ProTv. Cred că nu aş fi ştiut cine joacă dacă nu realizam într-un sfîrşit că-mi crapă timpanele de la gălăgia tribunelor goale.
Pînă la... "dau în păcat" nu mai e cale lungă...iar şansele ca nu numai Dinamo să sfîrşească prost, dar şi ai mei... cresc direct proporţional cu prostiile pe care le fac ăia pe teren. ( nu au fost prea străluciţi nici ăia de la Panathinaikos)

..Alo!!!!! Daţi mai încet că-mi crapă ţeasta!!!

Piticul... ia atitudine imediat. Parcă-parcă vru să-mi rezolve problema.. şi ... de aici începe povestea cu Frumoasă din pădurea Adormită... Oameni buni, încremeneşte copilul meu cu telecomanda aia nenoricită în mînă.
Ovidiu!!! la tine mişcările sunt pe slow motion?! dă mai încet... că lepăd casa.
.............
Liniştea s-a instalat cînd s-a sfîrşit meciul, dar nu pentru multă vreme. Pînă la rezumat. Şi aici nu am mai răbdat.
hai... că am ajuns în sfîrşit la Sf. Sisoe.. adică mi-am amintit cum am ajuns să citesc asta aseara...
M-am enervat şi cînd mă enervez, am nevoie de ceva litere să buchisesc. Ce era la margine, aia am luat....

Boon, pînă aici. Aproape 5.00 în Chişinău, iar eu nici măcar închişi nu pot ţine ochii...

Şi uite, dau de numărul de vizualizări... în ultima vreme.
1000!!!! Atît de puţin pentru lumea mare, dar atît de mult pentru mine.

Aş mai fi scris. Vreo prostie, că la ora asta, după o noapte nedormită (cam 2 ore), nu mă mai duce capul la lucruri deştepte, dar o las pe asta, că tot m-am chinuit un ceas, să fie drept exemplu cu eticheta: "Aşa nu trebuie să scrii!!!" şi mă duc pînă la baie să-mi trag trei palme şi să-mi zic: Ce faci, Nebuno?! Asta-i scris la tine?! Asta-i temă?! Asta-i idee?! Nu ţi-e ruşine de cei 1000 de oameni care au intrat la tine?!
Spune-le mulţumesc. Pentru că nu ţi-au trimis vreo porcărie, pentru că ai noroc, pentru că poţi spera că după un somn lung vei fi mai inspirată.

p.s. Nu scriu pentru mine. Eu, nu ştiu cum,... da parcă mai tare vreau să-mi trăiesc viaţa decît să o scriu pe blog. Scriu pentru că-mi place să scriu. Scriu pentru că vreau să intri, vreau să ştiu că nu sunt singură.
Sunt sinceră, atîta cît pot fi, cît pot să-mi permit, pentru că pînă la capăt niciunul dintre noi nu poate fi sincer, nici măcar atunci cînd rămîne faţă în faţă cu sine însuşi.
Aşa că nu am să încerc să te conving despre cît de "despletită" vin în faţa ta, nu am să postez numai "ceva drăguţel", nu am să stau să "ling" ca totul să fie perfect. Poate mi-a scăpat vreo atributivă neizolată, din alea explicative, sau poate am izolat o determinativă, sau poate altceva mi-a scăpat... şi astea nu sunt  singurele păcate.
Mi-i ruşine?! Nu ştiu. (dacă sincer, da, dar uite că nu am recunoscut din prima).
Primeşte-mă aşa cum sunt şi lasă-mă să-ţi spun cît de mult însemni pentru mine. Lasă-mă să-ţi spun ce am simţit eu cînd am văzut cifra de 1000... lasă-mă să-ţi spun cît de mult vreau ca cifra asta să-şi înmulţească zerourile. Şi cît de mult îmi doresc să nu te pierd.

Îţi mulţumesc pentru că exişti, oriunde nu ai fi.

Am pierdut ploaia...

Semnalmente...
Tomnatică, potolită, ciobănească, deasă şi difuză, cuminte şi risipitoare de lacrimi, aiuratică dar conştientă că face bine,  nervoasă o vreme şi stinsă de tot.
Caut o ploaie... să fie de nedesluşit, să se încîlcească în părul meu şi să rămînă acolo... o vreme... stinsă de tot. Caut o ploaie... fie şi amatoare, dar din familie bună: mamă dezlănţuită şi tată nestăpînit. Să apară şi ea de nicăieri, să nu mai înţeleg de unde mă plouă.. să mă scoată din mine şi să mă poarte prin ea...apoi să adoarmă în părul meu...stinsă..

p.s. S-a pierdut o ploaie. Ofer recompensă.

Drumuri...

Da.... despre drumuri... Bătătorite, răzmuiate de ploaie şi greu de parcurs. Îndepărtate, neumblate, dar gata să pornească. De ţară, dar... şi de fier ca şi sufletele. Drumuri care te lasă pe drumuri. Drumuri calice, alergate în toate părţile, şi orfane. Care sosesc şi care se opun să ajungă. Neîntrecute şi care stau pe loc. Închise şi slobode. Unice! Aşteptate. Paralele. Iniţiatice şi fără rost. Sunt răspîntii şi sunt pur şi simplu drumuri. Sunt drumuri într-o singură direcţie, fără de întoarcere.

p.s. mai sunt...de-un fel: drumuri care merg mai departe.

Despre nimicuri...

Ce zi mai fu şi azi... Nici nu ştiu cum a fost. Ştiu că la un moment dat am tras pe dreapta, am oprit motorul şi mi-am zis: gata, pitic, pentru azi gata. Aveam programate atîtea întîlniri, aveam atîtea de făcut, deşi eram într-o dispoziţie,... (auzi, vreau eu să fiu sinceră, da mint de put.... care dispoziţie... nu că nu aveam dispoziţie, nici pe mine nu mă aveam...mă au toţi, numai eu nu mă am...). Aşadar, oprisem motorul... într-un sfert de oră trebuia să mă întîlnesc cu cineva de care depindea oarecum cursul acestei toamne.... ştiam că nu vreau să văd pe nimeni, dar mai ştiam că sunt prizoniera cuvîntului "trebuie!".... În vremuri de demult, egiptenii şi romanii desenau chipul duşmanilor pe talpa încălţămintei. Astfel, îi călcau în picioare. Nu e prea serioasă "răzbunarea", dar cred că e singura modalitate de a te debarasa de umbre. Amuzant pe alocuri, dar dacă funcţionează....... cine ştie, poate într-o zi iau un creion şi mă apuc să-mi pictez tălpile.... .

De ce?

E toamnă. Cred că una dintre toamnele mele cele mai ciudate. Toamna asta nu are nimic de dat pentru mine. Se pare că nu are nimic pe stoc, iar eu, ceea ce-mi dă ea la reduceri, nu prea vreau să iau... Uite-aşa şi trăim...

Astăzi e joi. Nimic deosebit. Aştept week-end-ul să-mi împlinesc somnul, deşi nu prea cred că voi avea noroc, mai ales că în ultima vreme nu mai am somn. Aseară am decis să mă holbez la nişte filme şi o oră mai tîrziu regretam ideea..nimic care să mă ţină legată de fotoliu, nimic care să mă facă să las cartea, care la drept vorbind, e şi ea o porcărie.

Stau cîteodată şi mă întreb: de ce atît de des căutăm răspunsuri?! Pentru că avem întrebări, sau pentru că ştim că nu le vom primi...răspunsurile, adică.

În copilărie, ai mei îmi spuneau "Deceiuşca", în loc de "Dinuşca". Toată ziua îi nenoroceam pe ai mei cu întrebările: da de ce nu plouă cînd vreau eu, da de ce bomboanele strică dinţii, da pîinea nu... da de ce eu nu mă văd cînd dorm, da de ce nu pot să dorm fără să dorm....

Ai mei erau înnebuniţi, aşa că au răsuflat liniştit cînd a apărut "Ce? Unde? Cînd?".....

Bucuria nu a durat mult....eu nu găseam răspuns la întrebările care mă interesau acolo....

Nici azi nu ştiu unde să găsesc răspuns la cele mai banale întrebări...

De ce întotdeauna ceea ce e imposibil de avut, e mai frumos şi mai tentant?

De ce iubirile fără răspuns sau poveştile care se termină prea repede şi prea puţin frumos, ne macină mai multă vreme sufletul?

De ce rupturile subite care te lasă cu mii de întrebări sunt mai intense decât cele în care ai ocazia să-ţi iei rămas bun?

De ce fericirea sincopată e mai bună decât cea de lungă durată?

De ce…?

Recunoştinţă...

Multumesc tuturor care au intrat în ultima vreme pe blogul meu.
Am luat-o încet, fără să-mi pun scopul de a avea cît mai mult public, rar se întîmpla să caut cîtă lume a intrat pe la mine. A fost un fel de a mă face auzită atunci cînd nu găseam ochii în care să mă sprijin. Nu aşteptam neapărat cineva să citească, sau să lase careva urme că a fost, dar, cînd am văzut primul comentariu, am avut impresia că în sfîrşit m-aţi descoperit şi nu mai sunt singură pe această insulă.

Azi, cifra vizitatorilor era de 800.
Gîndurile o iau din nou razna şi nu vor să se joace de-a "fata deşteaptă care ştie ce scrie...".
De asta, nu mai scriu nimic.
Vă mulţumesc şi las bucuria asta pe care am trăit-o să rabde, aşa cum m-a învăţat un suflet drag.

Rămîn datoare tuturor sufletelor calde care au intrat în casa mea şi s-au descălţat la uşă....

Cîtă umbră e în mine....

Era răcoare în ziua aceea, mie însă îmi părea că iau foc. Mă sufocam. Căutam aer cu ochii, pentru că ceea ce luau plămînii, nu-mi mai era de-ajuns.
Îmi ardeau obrajii. De ceva vreme. În fiecare zi şi la o oră anumită. Pe la amiază... mi se aprindeau obrajii ca unei copile care prima oară a auzit că e frumoasă, sau spre seară. Despre cum mă ardeau obrajii spre seară nu găsesc nici o comparaţie, că la drept vorbind nici nu am căutat-o.
La început mi-am zis că o fi din cauza oboselii, apoi mi-am zis că o fi din cauza nopţilor scurte şi albe, de la stresul de peste zi... Şi am dormit, dar nu trecea...

Într-o zi răcoroasă, la fel ca şi cea în care totul începuse, am înţeles că nu mai pot trăi cu suspiciunea laolaltă. Am înţeles că măsurăm diferit emoţia; eu o măsuram cu inima, el în nopţi cu "uşile deschise". Am înţeles că obosisem să dorm pe apucate, de frică să nu plece. Şi era atît de stranie această descoperire, de parcă nici nu era vorba de mine, dar despre o alta, una pe care o vedeam deoparte.


Şi am plecat, fără să plec. Că nici nu aveam unde. Mi-am găsit un loc, unul cu umbră, în mine.

Şi-am rămas acolo ca să înţeleg...

Gînduri...

Uitarea ni se pare o trădare, cînd de fapt ea e suprema laşitate.
                                                         (V. Eftimiu)

p.s. Ce bine ar fi să te ascunzi înăuntrul tău ca în grotele mănăstirilor săpate în stînci... şi ce bine ar fi să nu trebuiască să ieşi de acolo...

Gîndul acestei zile...

Sigur că există şi dragoste la prima vedere, dar este întotdeauna bine să mai aruncăm şi o a doua privire.

Gînduri...

Îndrăgostite gînduri, dar cam smintite.....

Dimineaţă... Dimineaţă cu ceaţă în capul meu, deşi e seară şi soarele abia de mi-a zis că pleacă... Ce i-o fi trebuit ăsteia să se aşeze în capul meu tocmai acum?!
Hai! Hai să facem curat în gînduri.
În gînduri?!
Da, în gîndurile dintre rînduri... Scrie şi tu pur si simplu, fără să complici lucrurile.
Cum vine asta?!
Simplu, ţi-am zis doar. Scrie, pur şi simplu. Fără să aştepţi cineva să citească printre rînduri adevăratele tale gînduri...
Ce le tot ascunzi? Ce le tot piteşti?! Ce se tot furişează?!
Fă odată curat în gînduri. Că-s multe. Mult prea multe şi mult prea devreme pentru a repeta atît de des că e prea tîrziu...
Alungă-le! Mai ales pe cele străine.

Scrie numai gîndul tău. Lasă-l să spună tot. Lasă-l liber, hoinar prin vieţile tale ascunse, prin nopţile tale despletite de dor, prin umbrele tale furate de soare, prin ploile tale uscate de sărutul lui ars. Prin tine lasă-l să hoinărească.

Nu e greu. Încearcă!!
Te rog, lasă-l liber. Măcar pe această foaie.

Măcar pe foaie.

Frinturi...

Voiam astăzi să fac atîtea lucruri. ..

Să mă trezesc devreme, mai devreme decît se trezesc gîndurile mele. Voiam să ies singură, pe neobservate, voiam să le las acasă, dar nu a fost.

Am vrut să mă cert cu amărăciunea unei cafele, nu cu amarăciunea din sufletul meu, să stau aiurea la o terasă..să privesc cum trece lumea pe alături, să aştept o ploaie, că tot se anunţă la Radio. Voiam să mă plimb aşa, fără treabă, dar cu o mutră serioasă, ca nu nu se priceapă nimeni că umblu aiurea. Voiam să dau cu nasul în vitrine colorate, scumpe, dar să nu intru. Voiam să întilnesc un om drag şi să-i spun ce dor am avut de el. Voiam să mi se întiămple vreo minune...

Voiam să prind venirea lunii, sau a unei furtuni. Voiam să intru într-un rîu şi să pierd acolo ceva, iar apele lui ar fi dus departe-departe ceea ce am vrut eu să pierd.

Am vrut să fac astăzi atîtea lucruri...