Cîtă umbră e în mine....

Era răcoare în ziua aceea, mie însă îmi părea că iau foc. Mă sufocam. Căutam aer cu ochii, pentru că ceea ce luau plămînii, nu-mi mai era de-ajuns.
Îmi ardeau obrajii. De ceva vreme. În fiecare zi şi la o oră anumită. Pe la amiază... mi se aprindeau obrajii ca unei copile care prima oară a auzit că e frumoasă, sau spre seară. Despre cum mă ardeau obrajii spre seară nu găsesc nici o comparaţie, că la drept vorbind nici nu am căutat-o.
La început mi-am zis că o fi din cauza oboselii, apoi mi-am zis că o fi din cauza nopţilor scurte şi albe, de la stresul de peste zi... Şi am dormit, dar nu trecea...

Într-o zi răcoroasă, la fel ca şi cea în care totul începuse, am înţeles că nu mai pot trăi cu suspiciunea laolaltă. Am înţeles că măsurăm diferit emoţia; eu o măsuram cu inima, el în nopţi cu "uşile deschise". Am înţeles că obosisem să dorm pe apucate, de frică să nu plece. Şi era atît de stranie această descoperire, de parcă nici nu era vorba de mine, dar despre o alta, una pe care o vedeam deoparte.


Şi am plecat, fără să plec. Că nici nu aveam unde. Mi-am găsit un loc, unul cu umbră, în mine.

Şi-am rămas acolo ca să înţeleg...