Din nou aici...

Vă mulţumesc mult pentru tot. Pentru că mai veniţi aici, pentru că aveţi grijă să rămîneţi. Pentru că sunteţi.

Ma duc la casa mea noua... Si ma doare sa o las pe asta....

Ma duc la casa noua. Baietii de la "Narimsoft" m-au luat la injurat: "Noi tot exportam materiale si tot nu mai incetati sa scrieti aici".

Imi pare rau ca-i chinui, dar ma doare sa ma despart de casa mea. Parca-ar fi parinteasca. Nu stiu de ce?!
De fapt, stiu eu foarte bine.
Blogul asta a fost cel mai aproape umar pe care l-am simtit in momente grele. Asa s-a facut ca a ajuns sa fie cea mai buna prietena a mea, cea mai sigura confidenta, desi "secretele"... "se spun" pentru a fi pastrate...
Am venit aici cind mi-a fost greu si usor; imposibil chiar. Am venit aici cind eram acasa, sau printre straini... sau printre straini ca acasa... cealalta varianta... am avut noroc sa nu o traiesc inca.
Ce sa fac, daca ma iau lacrimile... Da, chiar asa. Fara metafore. Ma iau lacrimile. Mi-a fost cald si bine si mi-i mila sa o las.... Dar, am o casa... frumoasa. Pe care mi-am dorit-o. Mai incapatoare. Mai noua. Nou-nouta.
Inca nu ma descurc prea bine in ea, dar sper sa ma acomodez repede, altfel, ma intorc la "casa mea".
am norocul sa nu ma ambalez prea tare niciodata... am avut norocul sa fiu educata in asa fel, incit sa ma leg tare de oameni si sa ma tin strins, dar sa fiu lipsita cu desavirsire de "arta" de a ucide prin invidie, sau de ma tine cu dintii de lucruri materiale...
hai, ca revin.... am o interventie.... da m-o umflat si inspiratie...

Astăzi şi semafoarele sunt îndragostite...

... Mă ofileam sub privirea ochilor LUI absenţi...

Nu-mi place sărbătoarea asta. În general nu-mi plac sărbătorile, dar.. 14 februarie, necătînd la îmi-place-mie-sau-nu... vine şi face adevărată isterie printre îndragostiţi. Mai mult, pe cei care nu sunt îndrăgostiţi, îi ajută să înveţe "arta minciunii aşteptate şi răsplătite".
Azi răsună în toate casele un "te iubesc": dăruit, dat, vîndut, plătit, cerşit... ce mai contează.
Numai semafoarele astăzi roşesc pentru că sunt îndrăgostite.... .
Nu-mi place starea de mahmureală... adică acea de Î-N-D-R-Ă-G-O-S-T-E-A-L-Ă!  Pentru că e nesigură... Ca să fiu fericită am nevoie de siguranţă, ca să "caut" să mă îndrăgostesc, am nevoie de exact contrariul... de nesiguranţă.
Întotdeauna am crezut că o iubire adevărată durează mult. Mai mult decît viaţa. Poate pentru că aşa scria în poveştile copilăriei mele, sau poate pentru că aşa voiam eu să scrie... Nu contează.
Trebuie să ai "şcoala trădării" terminată ca să trăieşti o iubire neterminată.
Poveştile există numai în poveşti.
Am vrut mereu ca timpul să se oprească în loc atunci cînd iubesc, să rămînă neclintit ca şi ochii care m-au privit prima oară, să nu mai duc dorul prezentului, să simt ceea ce visam să simt. Nu cu întreruperi, nu cu un orar prelungit, dar mereu. Să trăiesc banalitatea situaţiilor şi să nu găsesc nimic romantic în ele, iar dincolo de asta, să ies dimineaţa şi să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii, fericită că ceea ce trăiesc e adevărat şi nu se va sfîrşi niciodată.
....... .......

M-am trezit mult prea tîrziu azi.
Cînd merg la părinţi, întotdeauna mă trezesc tîrziu. Din camera surorii mele, am trecut dincolo, în camera părinţilor, lîngă sobă, lîngă cald, lingă ai mei. Prin geam soarele se vede alb-alb. De fapt, nu-l văd, doar îmi pare că văd ceva. Deocamdată ochii îmi sunt semideschişi, ca la Pufca (pisica Otiliei, soră-mea). Ovidiu e plecat la tatăl lui, tatăl meu e "pe urlaţi", cu copiii satului, la competiţii, Otilia... mă tot cată în cap, parcă am fi două maimuţe ce se păduchesc... mama îmi aduce ceva aburind.... zice că e cafea.. Nu prea-mi arde de Dragoste. Ce naiba ne apucă pe toţi?!
Isteria iubirii programate de calendar... ia ce bine mai trăim!
Nu mai vreau nimic, doar să moţăiesc ca Pufca, pentru că asta mi se pare tare romantic pentru o dimineaţă de duminică care îmi aminteşte că pot să fiu îndrăgostită.
Se pare că nu mai am prea mult timp că trage să moară această dimineaţă... şi "praznicul" va avea loc după-amiază... Iaca.
Cafeaua e bună, miroase a cafea. Învîrtita mamei miroase a dulceaţă de cireşe amare. Nu ştiu de ce îmi vine să plîng, da nu mult. Aşa, puţin, că am pentru ce. Da, după ce mai iau o gură de învărtită de-a mamei, îmi trece cu desăvîrşire jalea.

Ce bine e lingă mama...
Care dragoste?! Acum, că scriu, îmi este încă cald, ca şi cum aş fi încă acolo, lîngă mama, şi nu-mi vin fraze lungi. Poate nu-mi vin fraze lungi din cauza că iubirea nu se scrie în acest fel. Ea se scrie în cuvinte puţine, pentru că şi puţine fiind, sunt prea multe. Iubirea are nevoie de cer... Întreabă-te şi răspunde-ţi sincer: tu ai parte de cer?! Zilnic?! Sau la ore anumite?! Iubirea are nevoie de noi: de doi. Iubirea are nevoie de o lună portocalie, pe care numai noi să o vedem portocalie, de un parfum al culorilor pe care numai noi să-i simţit "trecerea" prin preajmă, iubirea noastră are nevoie de tăcere.
Ieri căutam liniştea şi iată, azi, am găsit-o. Lîngă soba mamei, unde frazele, ca şi gîndurile sunt scurte. Iată liniştea.
Dar mi s-a întîmplat să iubesc şi în cuvinte multe. Curgeau ca şi cum nu am mai vorbit sau nu am mai scris pînă atunci, pentru că atunci iubirea mea era curgătoare, era plină, era parfumată cu străduţe înguste, de un singur om, era portocalie ca şi plăcinta cu dovleac(stupidă comparaţie, da?). La naiba. Şi iubirea e la fel. Stupidă. Alteori e nemaipomenită. Apoi killer(cum dracu se scrie?!).

Nu vreau să pun punct, nu vreau semne de punctuaţie. O emoţie adevărată nu are nevoie de puncte-puncte, nici de exclamaţii cum într-un foc ce arde nu trebuie să sufli întruna. A greşit cel care a făcut această comparaţie... Un foc, odată aprins, are nevoie de lemne, o iubire are nevoie de ei: de doi... Piazza Navona, Fontana de Trevi... Hotel Giolli... Piazza Venezia, străduţele în care încap doar doi... sau Chişinău, Paris, Livorno, Moscova, Teleneşti... Iubirea poţi să o trăieşti în acelaşi fel, în locaţii diferite, în anotimpuri diferite. Şi îţi pare atunci că sunteţi doi, de fapt e atîta forfotă în jurul vostru.... Tot Universul lucrează atunci pentru voi. De unde credeţi că se iau cele mai fumoase apusuri sunt atunci cînd eşti îndragostit?! Pentru că Un Nimeni îl pictează...
Căutăm ceea ce nu există, e adevărat. Vrem mereu să ne fie confortabil, ca în copilărie, căutăm să fim răsfăţaţi la nesfîrşit... Da... nu există!!!! Există viaţă!!!! Adevărată!!! Şi în viaţa adevărată lumea se plictiseşte, se mai supără, are dispoziţie proastă, mai clachează. Asta e viaţa adevărată!!!! Şi rămîn împreună cei care înţeleg acest lucru. Iubirea e cireaşa de pe tort. Restul: nervi, scandal, căderi, plictis, .... dezamăgire..., face viaţa să fie adevărată.
Uf, mă ia... şi pe mine plictiseala. Sincer. Uite, acum, nu mai vreau nimic, deşi am atîtea încă de făcut: de dat două telefoane (da gata, că e prea tîrziu), mai am de făcut un spot şi un editorial, de călcat şi de spălat... da eu încerc să susţin proba sincerităţii.
O întreb pe soră-mea azi care e cea mai puternică dragoste?! După vreo jumătate de ceas, cînd deja uitasem că am întrebat-o în general ceva, ea îmi răspunse foarte încrezută: "Cea fără răspuns!".
Vreau să-i zic...că a citit şi ea prea mult, apoi îmi dau seama... că pe undeva, are dreptate.
Să iubeşti pe cineva care nu  te iubeşte, asta da, e maaaare dragoste, mînca-i-aş ochii de viperă, .... dragoste, auzi??
Ştii cum e cu iubirea neîmpărtăşită?! Ca şi cu următoarea frămîntare de limbă: el a înţeles că am înţeles că a auzit că am auzit că mă iubşete aşa cum mă iubeşte... Tîmpenie. O tîmpenie e iubirea asta, da uite, că azi, am mare nevoie de ea. Ca să am partea mea de cer. Oriunde. Şi la Chişinău, şi la Făleşti, şi la Paris şi la Roma şi în cafeneaua mea preferată de pe Via Nazionale.

Am nevoie de iubire ca să am partea mea de cer. Nu ca să fiu încăsnicită sau îndobitocită de un statut de apartenenţă. Pentru a respira larg, fără să fiu împiedicată. Am nevoie de o iubire cu program prelungit, pentru totdeauna, o iubire ca şi respirul, cu normă întreagă şi cu "contribuţii plătite la stat". O iubire, prin care să rătăcesc încîtntată şi fără frică, o iubire cu "acte în regulă" (şi aici nu mă refer la certificatul de căsătorie), o iubire proaspătă şi zglobie, nu una preocupată şi fricoasă. Vreau o iubire care să-mi dea certitudinea că tot cerul e al meu. O iubire care să mî înveţe cum să le vorbesc norilor aţipiţi şi cum să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii. 
Dacă o găseşti, (iubirea), te rog, nu mi-o lua...
Nu e doar iubire, e inima mea...... . 


P. S. Mulţumesc pentru cale. Sunt superbe.
Le-am fotografiat ca să rămînă mereu cu mine.
Iubirea e un job cu normă întreagă. Ca şi respirul....

Astăzi am să ies din tăcere...

După multă vreme de tăcere, astăzi... cred că am să ies. Şi am să vă povestesc despre tot. Despre cum e să ajungi la audienţă la Papa, cum e să intri la Vatican şi să nu ai nici o emoţie, pentru că gîndurile îţi stau în alt colţ de lume.... Astăzi, mi-am zis că am tăcut din nou prea mult.

O felicitare...

Îţi mai aminteşti de anii de şcoală?!

Ştii de ce te întreb?

Îmi amintestc cum deodată, înainte de Sărbători, mă apuca hărnicia şi nu mai...făceam „mor-mor” cînd mă trimitea mama după pîine, chibrite şi sare la magazin. Nu mă duceam la supermarket, dar treceam pe lîngă „poştă” sau „Luminiţa”... şi acolo, sub sticla vedeam cele mai frumoase felicitări de Anul Nou. Fără sclipici, fără personaje necunoscute, ieftine, dar atît de frumoase şi miroseau a vopsea, a tipografie.
Zilele acelea îmi păreau cele mai frumoase.
Mă pregăteam din timp pentru acest eveniment.

Nu mă întreba ce făceam. Dacă ai apucat să fii şi pioner, cu siguranţă nu ai uitat nici cum scriai felicitări şi le împărţeai profesorilor.
Aşteptam duminica dinaintea vacanţei, mă aşezam lîngă geam(nu ştiu cum se întîmpla că mai mereu ningea la fel de frumos cum ninge în această seară) şi căutam în adîncul meu de copil cuminte cele mai frumoase cuvinte, şi le aşezam la fel de frumos pe hîrtie, şi i le duceam mamei să se uite peste ele, iar dacă scăpam vreo literă, of ..ce ciufuleală era pe coama mea.

După ce mama le verifica, începea alegerea felicitărilor şi a destinatarilor. Cele mai frumoase le scriam pentru cei mai "cuminţi" profesori, celelalte pentru cei care mă „chinuiau” des cu „treci la răspuns...”.
Şi scriam frumos, şi aveam şi o lamă, luată de la bunelul pentru cazuri excepţionale (asta în loc de corector) şi după ce scriam cu roşu numele profesorului, înşiram mai jos urări de tot felul; unele mai frumoase, altele.. mai stupide, dar erau dezarmant de sincere. Erau scrise de un copil... şi copiii .... ce mai calea-valea... nu cred că ei le citeau, de fapt, nu că nu cred, dar ştiu acest lucru.

În primul rînd pentru că primeau zeci de cărţi poştale, iar în al doilea rînd pentru că toate textele erau la fel.

Cîteva zile în urmă, răsfoiam o carte de-a mamei şi am găsit o "felicitare".
Pesemne, a fost scrisă demult; era în chirilică.
Stimată, Pelagheea Xenofontevna!

(prenumele era mereu scris cu o greşeală)

Permiteţi-mi să Vă felicit cu Anul Nou!
Vă doresc sănătate, prosperitate şi fericire.

Elevi cuminţi şi rezultate nemaipomenite.

Cu profund respect, elevul cl. 9 – B, Mihai Turceac.

De ce reproduc asta?! Nu ştiu. Aşa îmi veni mie.
De fapt, este aici un nod pe care îl tot dezleg în mintea mea de cîteva zile. Căutam ceva pe Google săptămîna asta şi la un moment dat, am dat de un portal foarte frumos structurat, uşor de accesat şi util. Am mai rămas ceva vreme acolo, am mai căutat ce-mi trebuia şi, cînd tocmai mă pregăteam să plec, apăru pe ecran o frumoasă felicitare, de-asupra căreea era scris: „fă click şi bucură-ţi jumătatea”.

Şi, mă năvăli aşa o tristeţe, de aia din care te scoate doar un plîns clocotit, deşi eram liniştită şi bine-dispusă.

...cît de uşor e să fii „drăguţ şi iubitor fără margini”. Stai pe net, vorbeşti cu cine vrei tu la telefon, nu ai timp să iei cina cu familia ta, nu apuci să aduci o lalea de Ziua Mamei, în schimb, după ce ai luat masa cu amantul sau amanta în oraş, după ce... ai tras o înjurătură grasă, după ce... nu-ţi mai aminteşti din prima cum îl cheamă pe omul tău drag şi cînd e ziua lui de naştere, faci CLICK... şi totul e ca şi cum ar fi nou-nouţ: „Iubitule, eşti totul pentru mine”, „Dragostea mea, îmi lipseşti atît de mult”... Motănaşi şi vrăbiuţe, buchete de flori virtuale, păpuşi vorbitoare, căţei cu ochii înlăcrimaţi... ei ne înlocuiesc, ne ţin de urît şi ne arată cît de mult „trebuim” celuilalt. Atît de uşor e să „iubeşti” virtual, nici nu ne-am fi imaginat acum 10 ani, şi e muuult mai ieftin. Numai că există totuşi un „nimicuţ” care omoară tot omenescul, toată emoţia, tot ce ai adunat în nopţi de iubire şi în zile de aşteptare, în primele plimbări nocturne şi în sfioasele îmbrăţişări care îţi umpleau stomacul cu fluturaşi şi alte gîngănii.

Am ales o pisică şireată, un căţel supărat şi singur, un copilaş cu ochi albaştri... şi un Moş Crăciun (ce-i drept nu am înţeles ce naţie reprezintă), am ales un mesaj (şi această opţiune este trecută pe lista de "plusuri", însoţită de o remarcă „nevinovată”; ceva de genul... „nu ai inspiraţie? alege unul dintre mesajele de mai jos...”).
Nu a durat mai mult de 10 minute ca să le programez în aşa fel, încît să ajungă cîte una în fiecare zi (cu excepţia zilelor de odihnă, că oricum nu le va observa). Apoi, mi-am trimis şi mie una ca să-mi amintească că pe 3 ianuarie.. nu ar fi rău... să mai ... trimit vreo 10 „declaraţii de dragoste”... care mă „vor scuti” de oboseala de a scrie mesaje... cu „te iubesc” în sec. XXI. Dacă eram mai perseverentă, găseam şi din alea care o spun cu voce...

Cre că am mai întrebat: de ce scriu asta?! Pentru că mă ia o tristeţe, în preajma Sărbătorilor de Craciun.
Nu mai găsim loc pentru acele zile de duminică, în care toată familia se aşeza să compună mesaje pentru cărţile poştale.
Simple bucăţi de carton... uneori stîngaci desenate, cu mesaje banale. Ele duceau puţină lumină departe; celor pe care nu i-am văzut, de care ne este dor... celor pe care nu-i vom putea vizita de sărbători.
Duceau doruri şi nu întîrziau niciodată.
Simple bucăţi de carton... în care încăpea atîta viaţă, atîta dragoste, atîta emoţie, atîta aşeptare...

Simple bucăţi de carton... aminteau lumii că au venit Sărbătorile, iar nouă... că mai suntem... vii.

Am găsit ceva interesant. Din istoria cărţilor poştale...

Povestea spune că prima felicitare de Crăciun, a fost inventată în Marea Britanie. Se apropia Crăciunul, iar sfîrşitul anului 1843 nu-i aducea lui Sir Henry Cole nimic alceva decît copii mulţi, oboseală şi cheltuială în vacanţă. Tocmai încheiase o discuţie neplăcută cu soţia. Ea insista asupra unei vacanţe prelungite, altfel, rudele pe care nu vor apuca să le viziteze, se vor supăra. Sir Henry încercă să-i explice că e prea costisitoare această călătorie, în plus ea nu-ţi dă nimic, decît doar surmenare. În loc să stea tolănit pe canapea, trebuie să colinde tot comitatul Saxoniei de Sud. Şi-apoi, nu şia cum să-i explice că un direcor de muzeu nu cîştigă cît un director de bancă... Aşa se făcu, că tocmai cînd îi erau gîndurile mai negre, intră la el un prieten care mai era şi pictor. Între două trabucuri, i-a povestit ce are pe suflet şi l-a rugat pe John Calcott Horsley să-i deau un sfat. Ăsta l-a sfătui să le scrie scrisori tuturor prietenilor şi rudelor îndepărtate...
Bună idee, dar nu pentru Sărbători... s-a gîndit Sir Henry. După o oră de poker, găsi soluţia: nu va trimie scrisori obişnuite, va trimite scrisori deschise, pe care să fie desenată întreaga familie Cole.
Zis, ca şi făcut.
John îi aduse a doua zi schiţa primei felicitări. Imaginea îi prezenta pe membrii familiei Cole care sărbătoreau în jurul unei mese. Această carte poştală ilustrată a fost prima care a bucurat ochii celor care au primit-o.

p.s. Şi în zilele noastre, britanicii trimit cele mai multe cărţi poştale din lume, expediind cam 27 de felicitări pe an. Anul trecut, tot la ei, s-au vîndut cam 2,31 milioane de felicitări, dintre care 1,6 milioane de Crăciun. Regina Marii Britanii expediază cam cîte 10.000 de felicitări de Crăciun.

Încă un argument: Felicitarea pe care am găsit-o în cartea mamei are cel putin 20 de ani.... Zi-mi şi mie, ce voi avea eu în cutia cu mărunţişuri'? Ce voi ţine eu sub fotoliul în care îmi voi petrece zile bătrîneţii?! Ce-mi voi aminti eu cînd voi privi spre flăcările din şemineu?! Ce voi ţine în mînă?! ... insrucţiunile de pe net? mousse-ul care mă ajuta să fac Click emoţiilor mele, senimentelor mele, amintirilor mele?? Ce iau cu mine din tinereţe dacă nimic nu vreau să iau... şi nimic nu vreau să păsrez...

p.s.1. Trimie o carte poştală părinţilor. Scrisă de tine.

Gîndul acestei zile...

E limpede că adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zînele lor şi-au scurtat rochiile.
                                                                                       
(M. Cărtărescu)

Gîndul acestei seri....

Vinul se bea cu tovarăşi. Numai dragostea cere singurătate....
(Mihail Sadoveanu)

Gîndul acestei seri...

Fiind întrebat "Cum ar fi bărbaţii fără femei ?", Mark Twain a răspuns: "În primul rînd fericiţi! Apoi puţini, puţini, din ce în ce mai puţini!" (Mark Twain)

P.S. Ia să vedem al cui comentariu e mai inspirat.... :)

Vreau uneori să tac.

Am vrut să tac. Aşa îmi recapăt puterile. Nici măcar nu ştiu cui îi zic acest lucru. Poate sufletelor care m-au căutat.... Am lipsit pentru că prea mult am aşteptat acestă toamnă. Şi am supărat-o cînd a venit... Da, hai să o iau de la un capăt.... Cred că nu mai sunt inspirată cînd spun că sunt înnebunită după toamna. Îi simt mirosul din vară, cînd e pe drum. Poate totul se petrece în mintea mea, poate nici nu există TOAMNĂ ca atare... poate doar aşa au numit-o muritorii. Perioadă de timp, care vine după vară şi precedă iarna... Sunt "de primăvara", dar iubesc toamna. De mică. Cu ploi ciobăneşti, cu răzmuiere de inimi, cu desfundare de drumuri, cu tot ce aduce şi ia. Iubesc toamna - toată. Cuvîntul acesta, consoanele şi vocalele ei, iubesc imaginile pe care le pictează în mintea mea, iubesc răcoarea pe care mi-o pune pe inelar şi mai iubesc ochii ei tulburi. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoşi ca ai ei. Ochi de un gri sumbru, reci şi totodată cuminţi, parcă resemnaţi un pic şi maturi, mai mereu plînşi şi atît de adînci... Nu am întîlnit nimic mai tulburător. E incredibilă. Singură. Atît de singură... Trecem cu atîta indiferenţă pe lîngă ea, deşi ne petrece cu atîta înduioşare. Zilele trecute am stat, uitată, vreme de cîteva ceasuri într-un crîng din apropierea Chişinăului, ascultînd toamna. Nu era în toane bune. Nervoasă, agitată... dusă pe gînduri, supărată chiar... Vreo oră nu vru să-mi vorbească. Stătea ca o nebună, cu ochii duşi, fără să mă observe. De fapt, ştiu sigur, că mă observase, dar nu voia să-mi vorbească. Era supărată...

Am stat în tăcere multă vreme, apoi, într-un tîrziu am întrebat-o: 

- Eşti supărată?

- Sunt.

- De ce?

- Pentru că nu mă observi. Eşti superficială. Minţi cînd spui că mă iubeşti... Minţi!!! nu ai timp niciodată pentru mine, deşi vin pentru tine. Vin pentru că te cred cînd spui că mă aştepţi, că respiri mai uşor toamna, că adori să umbli prin ploaie.. Nu mă mai iubeşti.
..... cînd m-am trezit, cerul se îndrepta spre amurg. Nu-mi venea să cred că am adormit undeva, într-o pădure, care nici măcar pădure nu era. Am pornit motorul şi am luat-o spre mulţimea de lumini, între care la sigur era şi una a mea. Odată ajunsă în oraş, mi-am zis că nu e bine să-i neglijezi pe cei pe care pretinzi ca-i iubeşti. Am parcat, undeva pe "31 august"... şi am ieşit să bat pasul o vreme...prin parcul în care s-a instalat de mai bine de-o lună TOAMNA. Toamna viselor mele, toamna care m-a învăţat că nu e bine să-i neglijezi pe cei pe care pretinzi că îi iubeşti.

- Alo?! Unde eşti? Vii acasă?                

- Un pic mai încolo...

- Cum? Ai ceva?

- Da, mă văd cu cineva...

- Cu cine?

- Cu toamna.... mă întîlnesc cu Toamna.

- Du-te naibii, ai înnebunit de tot... da, de fapt, poate o întrebi dacă nu vrea să meargă... la Kirkorov... da?

- Bine, o întreb... .

... mă aştepta. M-am aşezat cuminte alături şi am lăsat-o să-mi spună ce vrea. Tare sturluibatică mai era. S-a jucat cu nişte hîrtii (bănuiesc că de valoare) şi l-a alergat pe un biet ochelarist...pînă s-a aşezat şi ăla neputincios pe o bancă, înjurînd pe sub nas...tare amuzant. Apoi, băgăreaţa, i-a ajuns din urmă pe doi "stricaţi" care se iubesc(deocamdată), dar care nu ştiu unde ar putea să se ascundă ca să nu-i vadă toată lumea sărutîndu-se... şi se certau, şi plîngea nebuna...de sărea geaca aia "emo" de pe ea. Ştii, a reuşit să-i împace. Cum?! Nu mă întreba, că nu ştiu. Apoi, mi-a povestit despre culorile ei, despre cum să-ţi ascunzi iubirea printre frunze colorate, despre cum e bine să respiri şi alături de cine, despre cum e mai uşor să ajungi la stele, sau cum e să le cultivi la balcon, apoi mi-a zis că nu ar fi rău să învăţ din nou să fiu zăludă, că-mi stă bine, apoi, îmi luă capul în mîini... şi-mi spuse că a fost supărată pentru că nu aveam timp pentru ea: pentru privirile mele duse, pentru tăvălirea pe jos, pentru un plîns de ăla, "domnesc", care îţi ia coardele vocale şi le gajează pentru vreo două zile.... despre cît de frumoasă e ea şi cît de proastă sunt eu. 

 Apoi, mi-a permis să conspectez.... şi am aflat că toamnele vin la noi ca să ne înveţe ce înseamnă prioritate, "cel mai important" şi cum se descifrează "am nevoie de tine".

Toamna nu e doar o perioadă de timp care vine după vară şi precedă iarna.Toamna e locul unde se întălnesc iubirile imposibile, dulcile tristeţi şi sufletele singuratice.Toamna este anotimpul celor care înţeleg că nimic nu e mai important decît cei pe care PRETINZI că-i iubeşti.

Violetă, de catifea, nobilă şi sturluibatică pe alocuri şi... atît de dragă...toamna asta mi-a iertat indiferenţa. Şi acum, ştiu sigur, ea a venit .... şi pentru mine.

Gîndul acestei seri...

Trăieşte frumos şi calitativ. Asta e cea mai cruntă răzbunare.

p.s. Nu-mi amintesc cine a spus-o, ştiu sigur că aşa spunea eroina unui film pe care l-am urmărit acum mulţi ani.

Încă un gînd al acestei nopţi fără sfârşit...

Fericirea este una dintre feţele ascunse şi nespălate ale suferinţei. (Soren Aabye  Kirkegaard)

Gîndul acestei nopţi..

Să mulţumim cerului că ne-a lăsat un pic de iluzie, care ne îngăduie să fim folositori şi plăcuţi altora - adică să nu ştim ce gîndesc despre noi prietenii noştri; să-i mulţumin pentru că lumea nu este făcută din oglinzi care să ne arate ce figură facem şi să ne înfăţişeze exact ce se petrece în spatele nostru... (George Eliot)

p.s.... Fără P.S.- um.

Maria Şleahtiţchi

.... nu avea părul scurt, vopsit cu cărămidă sau decolorat cu apă oxigenată. Nu avea permanent, deşi era măritată. Nu-i ţăcăneau flecurile de metal cînd mergea, mai mult, cred că nu şi le-a schimbat niciodată pe cele originale. Zbura. Mereu. Nu ştiam niciodată cînd va intra în aulă şi nu am văzut-o nicicînd să stea la "bună ziua" pe coridoare.
Era alta. Nu ştiu cum să zic.... îţi lua sufletul şi-l ţinea în buzunarul taiorului pînă la pauză. Era atît de alta, încît mereu mi-a fost frică să nu o dezamăgesc.
...şi m-am legat de ea, deşi nu i-am spus-o niciodată. Pentru că m-a învăţat să-mi scriu gîndurile, să fiu coerentă şi (uneori) explicită, m-a învăţat cînd şi cum să citesc din Eminescu. La un moment dat, mi-a zis simplu: "Gata, fată, e prea mult Eminescu în capul tău."
De la ea mi se trage cărarea pe mijloc şi coafura "linsă de viţelul bunicii". (adică fără bucle şi sarmale)
De-ar şti cît de mult a făcut pentru mine...
Mirosea frumos. Ca un copil. A levănţică. Mirosea a flori de cîmp şi sinceritate. Avea încredere în noi, iar noi îi răsplăteam încrederea cu iubire. Toţi o iubeam. Şi mama mea care nu o văzuse niciodată, şi tata care ne poreclise pe amîndouă "molii" şi care mă tot speria că se duce odată la Universitate să-i spună că i s-au aşezat rărunchii de atîtea cărţi cît a tot tîrît în spate de la Iaşi pentru mine la recomandarea ei...şi iubitul meu care avea urechile scorojite de atîtea povestiri despre ea.
Era o doamnă. Una adevărată. O Doamnă prin naştere. Purta părul drept, slobozit pe umeri, cu o cărare pe mijloc. Era rar, nu avea o coadă de cal năzdravan, eu o aveam. Al ei, îl strîngea uneori într-o codiţă de şoricel gri-petrol, aşa cum e şi a mea acum, peste 15 ani.
Avea şi un zimbet, de ştrengăriţă prinsă la copacul cu cireşi amare al vecinului. Era tînără şi frumoasă, şi deşteaptă, şi bună, şi o profesionistă.
De la ea am învăţat cum "cade în sus Luceafărul". Şi avea un nume, curat ca şi ea. Maria.
E profa mea de literatură. Maria Şleahtiţchi. Mi-a predat "Curs special de Eminescu".
Îi sunt recunoscătoare pentru simplu fapt că nu o singură dată şi-a oferit plămînii, ca să putem respira prin poezie.
Şi a reuşit.

Am găsit ploaia...

Am găsit ploaia.

Ultima toamnă.

http://www.youtube.com/watch?v=zd4s0v3Y_vA
Sunt dimineţi de toamnă cînd statisticile mint... nu am 70.000 de gînduri, am doar unul... vreau mereu să trăiesc în toamnă. Sunt omul ei.

Drumuri...

Da.... despre drumuri... Bătătorite, răzmuiate de ploaie şi greu de parcurs. Îndepărtate, neumblate, dar gata să pornească. De ţară, dar... şi de fier ca şi sufletele. Drumuri care te lasă pe drumuri. Drumuri calice, alergate în toate părţile, şi orfane. Care sosesc şi care se opun să ajungă. Neîntrecute şi care stau pe loc. Închise şi slobode. Unice! Aşteptate. Paralele. Iniţiatice şi fără rost. Sunt răspîntii şi sunt pur şi simplu drumuri. Sunt drumuri într-o singură direcţie, fără de întoarcere.

p.s. mai sunt...de-un fel: drumuri care merg mai departe.

Despre nimicuri...

Ce zi mai fu şi azi... Nici nu ştiu cum a fost. Ştiu că la un moment dat am tras pe dreapta, am oprit motorul şi mi-am zis: gata, pitic, pentru azi gata. Aveam programate atîtea întîlniri, aveam atîtea de făcut, deşi eram într-o dispoziţie,... (auzi, vreau eu să fiu sinceră, da mint de put.... care dispoziţie... nu că nu aveam dispoziţie, nici pe mine nu mă aveam...mă au toţi, numai eu nu mă am...). Aşadar, oprisem motorul... într-un sfert de oră trebuia să mă întîlnesc cu cineva de care depindea oarecum cursul acestei toamne.... ştiam că nu vreau să văd pe nimeni, dar mai ştiam că sunt prizoniera cuvîntului "trebuie!".... În vremuri de demult, egiptenii şi romanii desenau chipul duşmanilor pe talpa încălţămintei. Astfel, îi călcau în picioare. Nu e prea serioasă "răzbunarea", dar cred că e singura modalitate de a te debarasa de umbre. Amuzant pe alocuri, dar dacă funcţionează....... cine ştie, poate într-o zi iau un creion şi mă apuc să-mi pictez tălpile.... .

Gînduri...

Femeile sunt pasionate de matematică.
Îşi împart vîrsta la 2,
dublează preţul hainelor
şi adaugă întotdeauna 5 ani
la vîrsta prietenei cele mai bune.


Marcel Achard

Gînduri...

Uitarea ni se pare o trădare, cînd de fapt ea e suprema laşitate.
                                                         (V. Eftimiu)

p.s. Ce bine ar fi să te ascunzi înăuntrul tău ca în grotele mănăstirilor săpate în stînci... şi ce bine ar fi să nu trebuiască să ieşi de acolo...

Gîndul acestei zile...

Sigur că există şi dragoste la prima vedere, dar este întotdeauna bine să mai aruncăm şi o a doua privire.