.... nu avea părul scurt, vopsit cu cărămidă sau decolorat cu apă oxigenată. Nu avea permanent, deşi era măritată. Nu-i ţăcăneau flecurile de metal cînd mergea, mai mult, cred că nu şi le-a schimbat niciodată pe cele originale. Zbura. Mereu. Nu ştiam niciodată cînd va intra în aulă şi nu am văzut-o nicicînd să stea la "bună ziua" pe coridoare.
Era alta. Nu ştiu cum să zic.... îţi lua sufletul şi-l ţinea în buzunarul taiorului pînă la pauză. Era atît de alta, încît mereu mi-a fost frică să nu o dezamăgesc.
...şi m-am legat de ea, deşi nu i-am spus-o niciodată. Pentru că m-a învăţat să-mi scriu gîndurile, să fiu coerentă şi (uneori) explicită, m-a învăţat cînd şi cum să citesc din Eminescu. La un moment dat, mi-a zis simplu: "Gata, fată, e prea mult Eminescu în capul tău."
De la ea mi se trage cărarea pe mijloc şi coafura "linsă de viţelul bunicii". (adică fără bucle şi sarmale)
De-ar şti cît de mult a făcut pentru mine...
Mirosea frumos. Ca un copil. A levănţică. Mirosea a flori de cîmp şi sinceritate. Avea încredere în noi, iar noi îi răsplăteam încrederea cu iubire. Toţi o iubeam. Şi mama mea care nu o văzuse niciodată, şi tata care ne poreclise pe amîndouă "molii" şi care mă tot speria că se duce odată la Universitate să-i spună că i s-au aşezat rărunchii de atîtea cărţi cît a tot tîrît în spate de la Iaşi pentru mine la recomandarea ei...şi iubitul meu care avea urechile scorojite de atîtea povestiri despre ea.
Era o doamnă. Una adevărată. O Doamnă prin naştere. Purta părul drept, slobozit pe umeri, cu o cărare pe mijloc. Era rar, nu avea o coadă de cal năzdravan, eu o aveam. Al ei, îl strîngea uneori într-o codiţă de şoricel gri-petrol, aşa cum e şi a mea acum, peste 15 ani.
Avea şi un zimbet, de ştrengăriţă prinsă la copacul cu cireşi amare al vecinului. Era tînără şi frumoasă, şi deşteaptă, şi bună, şi o profesionistă.
De la ea am învăţat cum "cade în sus Luceafărul". Şi avea un nume, curat ca şi ea. Maria.
E profa mea de literatură. Maria Şleahtiţchi. Mi-a predat "Curs special de Eminescu".
Îi sunt recunoscătoare pentru simplu fapt că nu o singură dată şi-a oferit plămînii, ca să putem respira prin poezie.
Şi a reuşit.
miercuri, 7 octombrie 2009
Maria Şleahtiţchi
Posted by INDIANA at 00:23
Labels: Gînduri, Recunoştinţă
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comments:
Nu mi-a predat nimic,(am studiat limbi moderne) dar mi-a rămas chipul ei şi mie în memorie. Făcea parte din comisia de admitere la examenul de l. şi lit. română. Erau doi bărbaţi şi ea. Eu venisem din şcoală cu 10 la limba maternă, dar ceva nu le plăcuse domnilor, or că eram dintre cei "fără bani", mă apreciaseră fiecare cu cîte-un "cinci" şi numai dna Maria Şleahtiţchi îmi dădu un "opt". În fine, media rezultă 6 p/u examen... Am remarcat atunci că este o personalitate deosebită, simplă, dar şi principială,emana bunătate şi delicateţă...N-am avut ocazia s-o cunosc, nici să discut subiectul, şi uite acum peste ani de zile,am dat întîmplător de articolul acesta. Mi-am dat seama că port şi eu p/u dna o recunoştinţă undeva, în adîncul sufletului,căci s-a întîmplat demult... mi-am amintit de emoţiile trăite în 1993. Poate i-a fost milă atunci sau poate a întrevăzut la mine careva capacităţi.Însă nota dumneaei m-a încurajat. O zăream cîteodată, o admiram, avea farmec...
mi-a predat si mie cursul special pe Eminescu.. o doamna superba prin exceptia tinutei, vorbei, exprimarii... un creion care a lasat amprenta pe "foaia" mea....
Mă pregăteam azi pentru o lecţie, am ţinut cursul lui Eminescu în mină, este al ei, al celei de care mi s-a făcut dor, al femeei cu INIMĂ ALBASTRĂ, aşa spunea că suntem şi noi...a fost de ajuns sa introduc numele poetei Maria Şlehtiţchi şi la un moment nu-mi puteam ridica ochii, Indiana, ai spus tot ce putea spune o fosta elevă (studentă), o revedeam atît de viu în eseul tău, permite-mi sa-i zic aşa. Am avut nu simplul noroc, ci unica şansă să fiu şi eu o micime în lumea lui Eminescu pe care ne-o crea de fiecare dată, a băut şi cafeaua pe care o iubea Eminescu, ştiai, da , mi-a zis-o chiar ea.Se simţea cea mai fericită că a avut acea şansă sa ducă cursul Eminescu...iar noi cei mai fericiţi ca l-am audiat. Mi-i atît de dor de ea , de doamna care ne spunea cum vorbeste cu florile din camera fiicei cind ii este dor de copilă, de doamna faţă de care mă temeam să greşeşc...am greşit odată intrînd în facultate cu putin peste ora 8 , am fost salutată de dumneaei, mi-a fost destul acel zimbet fin şi acea privire blîndă ca să înţeleg că nu e normal să întirzii la ore...inima îmi bătea ca la un iepuraş, a bătut pînă cind trecînd drumul şi cumpărînd flori am îndrăznit să bat la uşa decanatului ca să-mi fie iertată întirzierea...e fermecătoare, e aer blînd şi dătător de viată, e poezie, e carte, e adevăr...e tot ce poate fi...a fost inspiraţia mea, modelul meu feminin, salvarea mea în anume momente grele de student...şi sunt fericită că şi azi pe stradă mă recunoaşte, eu fiind cu copil în braţe imi zice : Şi asta eşti tu?....Doamne ce voce are...
Trimiteți un comentariu