marți, 28 iulie 2009
O nouă zi...zi specială. E incredibil...îmi fug cuvintele, se încîlcesc, se ascund şi nu vreau nicidecum să mă asculte. E ziua de naştere a colegului meu,Vlad, cel care a trăit alături de mine toate bucuriile şi ploile ultimului an.
Încerc să spun ceva ce ştiu că i-ar face bine, l-ar bucura, dar....gura-i mută. Spun fîsticită şi banal "La Mulţi Ani!" şi simt cum mă strînge cineva de gît...aşa că las poezia asta să-i spună totul printre rînduri...
De ziua ta
de Eugen Cioclea
Puţin mai fericit azi decît mîine,
pic în oraş ca dintr-un pod cu fîn.
Exact la ţanc
cînd ţie ţi-i mai bine
şi nu te-aştepţi
c-aş îndrăzni
să vin.
De ziua ta.
Halal de timp şi spaţiu,
Cum ne-a mai adunat şi găvozdit!
Să nu mă-ncurci, iubito, cu Horaţiu,
măcar de-aceea că-s
mai zăpăcit.
De ziua ta,
deci ce-ţi doresc eu ţie?
Sînt lefter, nu, n-am să te bat cu flori,
Ia-ţi grija! poartă-ţi boiu-n veselie
cei douăştrei de ani,
conchistadori.
Septembrie să-ţi cadă pe fereastră
cu-adolescenţi îndrăgostiţi şi blegi,
fă răcituri din Pasărea Măiastră
şi-mparte-i rînza, drept,
printre colegi.
Eu îţi doresc să nu te ieie vîntul
din orice parte mîine ar sufla,
să nu te doară niciodată gîtul,
o replică să ai
şi-o voce-a ta.
Nu neapărat să te gîndeşti la mine -
chit că pe lume nu-i doar Eugen,
deşi mi-ar mai plăcea să mor cu tine
pe-o insulă-n Pacific,
ca Gauguin.
Eu îţi doresc
să-ţi crească părul lung,
să ţi-l desfac pe sîni, pe şold, cu dinţii,
ca un frizer de sentimente, ciung,
din rîs cu limba
să-ţi culeg
arginţii.
Regină fii,
dar nu scuipa-n pioni -
tot ei îţi torn profilul pe monede.
Ah, de-aş avea vreo patru luizoni
să-mi cumpăr pîine, brînză
şi şosete.
Eu îţi doresc,
chiar de nu ştiu ce vrei,
să-ţi iasă pasienţa. Pirpiriu,
în cinstea ta voi şterge-o şi din rai
şi-am să descarc
vagoane
de rachiu.
În cinstea ta
azi intr-un sărbători.
Am jumulit cuvinte şi te strig.
Cocorii pleacă. Toamna e cu ciori.
Îmbracă-te mai gros.
Se face
frig.
p.s. La Multi Ani, Vlad.
luni, 27 iulie 2009
Chiar e bună.
Scrisă de ceva vreme, dar actuală pentru fiecare dintre noi şi azi...
De vină-i IoanaAlexandru Andrieş
Eram la pământ,
Eram la podea:
Într-o astfel de clipă
A apărut ea.
Ea mi-a zâmbit
Şi eu i-am zâmbit;
I-am dat sufletul meu,
Ea l-a mototolit,I-am dat sufletul meu,
L-a aruncat pe jos…
Te-ntreb: aşa ceva, cui i-a fost de folos?
L-am luat de jos,
Am vrut să-l repar.
Meşterul mi-a zis:
“Te zbaţi în zadar!
Uită-te la mine,
Am păr alb în mustăţi:
Sufletul tău e făcut bucăţi,
Mai bine lasă-l jos!
Te-ntreb: aşa bucăţi cui i-ar fi de folos?
L-am rugat frumos:
“Nu mă lăsa aşa,
E imposibil
Să nu fie ceva!”
El a zis: “Există,
Da’ e foarte dureros,
Şi nici măcar nu ştiu dacă-i de vreun folos,
Mai bine stai aşa,
Şi-n loc de suflet îţi pun
O bucată de tinichea!”
joi, 23 iulie 2009
Am ajuns în a doua oră a "Expresului de seară". Căutînd poezii pentru concursul "Versuri pe verso", am găsit una tare frumoasă şi pentru mine...şi pentru voi, pentru noi toţi:
Expunere de motive
George Topârceanu
Întâi, fiindcă mi-a fost lene…
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Şi nici ca Blaga - futurist…
Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob şi versul şchiop
Şi orice premiu divizibil…
Al patrulea - sunt mizantrop.
Al cincilea, din fudulie…
Al şaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Şi nici la cine s-o reclam…
Al şaptelea, - mi-a fost ruşine…
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine…
Al nouălea, îmi vine greu
Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluştrii mei confraţi
Din Academia Română,
Să zic: “E bun - mi-l premiaţi?…”
Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap -
Şi când m-ar scoate din sărite
Le-aş da, pardon, cu opu-n cap!
Al unsprezecelea, - valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,
Ori tragi oblonul la fereastră…
Şi-al doisprezecelea - nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn şi idiot…
(Pentru ce n-am concurat niciodata la premiile Academiei.)
Poezia care îmi place...de tare mulţi ani
| Romanţă policromă Nu-i cer nimic... Şi totuşi, dacă-ar vrea - O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă - Ar face dintr-un lac o Marmara, Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă. Nu-i cer nimic... Dar dacă-ar fi să-i cer Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea, Aş picura-ntr-o cupă cu eter Morfină Şi i-aş cere-apoi aşa: Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da, Dă-mi calmul blond al soarelui polar, Dă-mi primul crepuscul pe Golgota Şi primul armistiţiu planetar. Dă-mi paradoxul frumuseţii tale, Dă-mi prorocirea viselor rebele, Dă-mi resemnarea strofelor banale Şi controversa versurilor mele. Dă-mi A.B.C. al vieţii subterane, Dă-mi simfonia flautelor mute, Dă-mi tălmăcirea buzelor profane Şi rebusul icoanelor tăcute. Dă-mi preţul primei victime-a femeii, Dă-mi simbolul opalului şi-agatei, Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii Şi tusea-n fa minor a Traviatei. Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă, Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi, Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă Şi comicul funebrului convoi. Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti, Şi tot ce-n clipa ultimă aduni. Dă-mi fastul siluetelor regeşti Şi perspectiva casei de nebuni... Nu-i cer nimic. Şi totuşi, dacă-ar vrea - O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! - Ar face dintr-un lac o Marmara Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă. |
Gîndul acestei nopţi...
Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, iubirea îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei. Paulo Coelho
miercuri, 22 iulie 2009
vineri, 17 iulie 2009
Copilărie... (III)
În zilele de vară, cînd nu mă trezea din somn nici o grijă, mă duceam noaptea în camera dinspre nuc şi citeam pînă mă alunga luceafărul de dimineaţă la somn, sau vreun zdupac de-al mamei. Era acolo un loc care tare-mi era drag. Mă trezeam tîrziu şi după ce mîncam ceva din bunătăţile mamei, intram din nou în casă, la citit.
Serile, cînd aveam chef de vorbă, mergeam devale, la bunica. Vrednică femeie şi aprigă foc. Coasă,nu alta, dar stăpînă pe copii...şi pe nepoţi, spre ciuda noastră. Nu o găseam tare des în toane bune, da şi cînd o găseam, nu o ţinea prea multă vreme.
Avea un cuptor, în aer liber, peste care erau aşezate vreo două foi de ardezie. În dreapta lui, era un cuptoraş, unde gătea bunica de cu primăvară pînă toamna tîrziu.
Mie îmi plăceau serile tîrzii de vară, cînd aduceam vaca de la cireadă(ce-i drept, nu făceam acest lucru demn de toată lauda prea des), iar bunica mergea să o mulgă şi cît căuta ce-i trebuia, îi simţeam paşii care se depărtau sau se apropiau încet-încet, apoi dispărea cu desăvîrşire pentru vreo jumătate de ceas.
Iar eu cu frate-meu, aprindeam foc de ciocleji şi stăteam la taclale.
Mai tîrziu, venea bunelul, care ne aduce cîte o ţoală şi ne întindeam pe spate; cu ochii la stele şi gîndurile la tocana din chiperi graşi, vînătă, ceapă multă şi roşii cam o tonă, ce bolborosea plictisită pe plită. Cu feţele rumenite de bătaia focului, ne ciondăneam de la stele şi le schimbam uşor pe un boţ de mămăligă fierbinte şi o strachină de tocană, fără să gîndim la depărtări şi nemurire... si parcă şi lor le plăcea acea inconştienţă a noastră. Ne luminau cuminţi şi cu multă putere atît cît să întingem în tigaie şi ne petreceau spăsite spre casă cînd bunicii îi sărea ţandăra: Ia, tot amu acasă, dracilor! Că mîine ce-am să-i dau moşneagului pe deal?!
Şi noi parcă nici nu auzeam, ci mai înhăţam cîte un chiperi şi cînd muşcam din el, chiar săream în sus, pentru că a boalei mai frigeau... Iar cînd ajungeam acasă ne lua la ocărît mama că stă cu mîncarea pe masă...şi bodogănea sărmana că mai mult nu vedem, că ne face un ceaun de borş ca la stînă şi o să mîncăm o săptămînă din el...iar noi, noi "ciuguleam rîme", bucuroşi şi împăcaţi cu ziua de azi, negîndind la ziua de mîine...
...în zilele de vară, cînd nu mă trezea din somn nici o grijă, mă duceam noaptea în camera dinspre nuc şi citeam pînă mă alunga la somn vreun zdupac de-al mamei, sau una din stelele mele.
Copilărie... (II)
Cînd vine vremea să vorbesc despre copilărie, mă apucă un rîs de cel ce-ţi face crampe musculare. Ce pot să zic?
Nu mi s-a dat la matinee rolul principal.
Nu am fost Alba ca Zăpada, pentru că eram prea oacheşă pentru acest rol.
Cenuşăreasa?! Niciodată, eram prea năzbîtnică.
Prinţesă?! Nu.
Parcă-mi amintesc că odată, mama totuşi a înduplecat-o pe prima mea învăţătoare şi am fost Malvina. Nici urmă de ochi albaştri şi cîrlionţi blonzi. Dumnezeule, ce caraghioasă am fost, în rochiţa aia roz-otravă, deşi mama, sărmana, s-a chinuit toată noaptea şi mi-a cusut-o cu mîna.. Într-un cuvînt, lansarea mea în "linia-ntîi a DIVELOR", a eşuat....
Abia, nu demult, povestindu-i fiului meu despre copilăria mea, mi-am dat seama că nu am visat niciodată să fiu prinţesă. Mi s-a potrivit "Fata babei cea urîtă", "Motanul încălţat", am fost ghicitoarea din "Muzicanţii din Bremen", da Prinţesă nu am fost. Niciodată.
joi, 16 iulie 2009
JURNAL - 03.09.00
- Unde stai?
- Nicăieri, deocamdată. La o soră de-a mamei. Dar îmi caut. Pur şi simplu e cam complicat de pe taxofon să cauţi gazdă. Mereu te "scoate" cineva..
- Uite, ai aici adresa mea de la birou. Poţi veni şi poţi suna de acolo.
- De ce faci asta?
- Pentru că ai nevoie de ajutor.
...M-am dus, chiar a doua zi. Fata de la intrare mi-a arătat spre un jilţ, mi-a dat telefonul şi un ziar cu anunţuri. Urăsc publicaţiile astea. Le-am răsfoit-o cîţiva ani buni şi am luat atîtea ţepe, încît acum niciodată nu le mai deschid.
Peste ceva vreme veni Alina, aşa îi spune acestui suflet minunat pe care l-am întîlnit atunci cînd aveam mare nevoie de el. Purta un costum de in, uşor şifonat, o pieptănătură lejeră, şi era atît de senină şi frumoasă încît mi-am zis atunci că dacă reuşesc, am să arăt şi eu anume aşa şi nu altfel.
- Ştii, ce-ţi propun? mi-a zis. Am o casă pe Dacia (asta chiar nu-mi spunea prea multe), acolo stă mama mea, dar acum e la ţară. Dacă vrei, poţi merge acolo, pentru cîteva săptămîni. Vei avea linişte, condiţii să te odihneşti şi vei avea telefon, ca să-ţi cauţi, nestingherită de nimeni, o variantă. Să mergem!
Nu, nu mi-a fost frică să merg cu un om necunoscut, i-am răspuns unei tipe, peste ceva vreme...
Cel mai mare noroc al meu a fost să dau mereu peste oameni cumsecade.
Şi ea a fost prima peste care am dat. Poate, datorită seninătăţii ei, am rămas. Pentru că am vrut să ajung ca ea. Poate, ploile au fost de vină... Poate ele m-au ţinut aici... Nu ştiu. Încă nu am găsit răspunsul, pentru că nu l-am căutat.
....Am ajuns. Acolo, nu stătea nimeni de ceva vreme. Mi-a arătat totul, mi-a lăsat cheile şi a plecat. Eram atît de încordată, eram atît de schilodită, atît de singură. Am plîns mult. Peste Chişinău se abătuse o ploaie tristă şi ne-am ţinut companie multă vreme: eu pînă am adormit, ea pînă s-a terminat.
Cînd m-am trezit, m-am apucat de făcut ordine. Eram fericită şi speriată în acelaşi timp.
Mi-am făcut un ceai şi am ieşit la balcon.
Era tîrziu...
Dincolo de geamul proaspăt şters, desluşeam atît de clar străinătatea în care poposisem. Vedeam peste drum geamuri de bucătărie, sau dormitoare, nu ştiu exact de unde erau, dar mai ardea în unele dintre ele lumina şi m-am întrebat atunci, prima oară în viaţă:
...Oare în marea asta de geamuri străine, se va găsi şi unul pentru mine?!
Nu mi-a răspuns nici liniştea, nici Dumnezeu, nici eu nu am avut ce să-mi răspund. Nimeni nu ştia, poate doar timpul.
Tot cu el aveam de negociat şi cicatrizarea rănilor, şi tot ce avea să vină.
În noaptea ceea am visat....şi am văzut clar, cu sufletul minţii, pentru că inima mea murise, o iubire zăludă, o iubire tînără, în rochie de vară, frumoasă, visînd la "UN NIMENI", frumos şi el, o iubire îngropată în mormane de scrisori uitate undeva printre cuverturile dogorite de pe cuptorul bunicii.
marți, 14 iulie 2009
Copilărie... (I)
M-am născut la Bălţi...
Mama, proaspătă absolventă, tata, de un an profesor.
Nu am ce să povestesc despre ce am trăit în acea perioadă. E clar că nu-mi amintesc prea multe...dar ştiu eu aşa, că eram tare fericită. Am avut o copilărie la care visează mulţi copii.
Una plină de tandreţe şi multă grijă.
Cred că am fost un copil grăbit. Şi acum sunt aşa. M-am grăbit să păşesc, să vorbesc, să întreb, să învăţ, să descopăr, să cer, să iau, să fac greşeli.
Aveam aproape doi ani...
Ieşeam pe poartă şi cum vedeam pe cineva trecînd pe-alături, strigam de tremurau plămînii în mine şi se cutremura mahalaua:
- Lume!!!!!!! Unde te duci?
Alteori, mergeam prin vecini. Era una care-mi era cea mai dragă, mătuşa Paraschiva.
O nenoroceam cu vizitele, dar şi cu întrebările. Mătuşa Paraschivă, aşa îi ziceam cînd eram în toane bune, altfel, o luam la rost:
- Paraschivo, hai să-mi arăţi ce ai în casa cea mare!
- Fată, d-apu ai fost ieri?!
- Păi,.... să văd dacă ai făcut ceva de ieri pînă azi...
Şi dacă-mi mai pica un suflet în faţa porţii, nu-l lăsam pînă nu aflam totul despre el şi despre ce se mai făcea prin sat. De cele mai dese ori, ultima întrebare era:
- Vii de la magazin? Ia să văd, ce ai în coşarcă?!
Cred că părinţii mei, intrau în pămînt de ruşine. Nu-mi tăcea gura un minut. În casă era TABU întrebarea "DE CE?".
Dacă mă stîrneai, nu mai aveai aer.
De multe ori, cînd o întîlneau pe mama vecinii sau sătenii, îi spuneau...
- Fată hăi, da copchilu cela al vostru tare vorbalniţ mai este. Iaca azi m-o ţinut atîta la vorbă pînă am scăpat vaca în grădina Vărvarei...Of, tare vorbalniţ...
luni, 13 iulie 2009
Sunt femeie, dar şi copilă. Pentru că am tată.
Sunt femeie, dar încă copil.
Asta e cea mai mare binecuvîntare pe care o trăiesc la maturitate. Pentru că am tată, am mamă.
Sunt şi eu a cuiva.
Ca orice copil, am greşit. Mi-am trăit de cele mai multe ori viaţa sub ochii publicului. Toate durerile, toate urcuşurile, toate eşecurile, zilele colorate, dar şi cele în gri, tot... a fost sub ochi străini. Mi-am scos emoţiile la tarabă ca o precupeaţă şi am cautat "să le vînd" la un preţ bun.
Numai că ochii străini căutau ceva senzaţional, nemaivăzut, iar eu aşa ceva nu aveam de vînzare.
Voiam să aduc ceva adevărat, eram dusă în secţia "falsuri", voiam să spun că am ceva autentic, eram trecută la "imitaţii".
Dar... aveam putere.
Multă putere şi mult prea mult curaj.
Am scos tot, am mai zis-o: vicii, nervi măcinaţi (de parcă tu nu-i ai), adunaţi în puţinii ani, dintre care şi mai puţini...aşa cum aş fi vrut.
Mulţi dintre cei la care am ţinut au trecut pe lîngă viaţa mea ca pe lîngă un anunţ prins pe stîlp, alţii au rupt din mine de parcă aş fi un număr de telefon, afişat cu acurateţe lîngă celelalte surate ale lui. Dincolo, s-au găsit dintre cei care au lipit de-asupra mea alt anunţ, lasîndu-mă în spate, fără aer şi fără putere.
Şi la un moment dat, m-am lasat. M-am abandonat, m-am uitat undeva în urmă.
Atunci cînd am căzut, cînd am cedat, cînd m-am prăbuşit.
"Înving cei puternici", îmi declama un coleg.
"Asta-i viaţa", spunea iubitul meu.
"Lasă că trece şi asta", spunea mama.
"Scumpa tatei, gîndeşte-te la mine", spunea tata.
"Te iubesc pînă la cer", îmi repeta copilul meu.
Iar eu nu făceam nimic.
Într-o seară, telefonul ţipa, dar fără să prevestească vreo propunere tentantă.....
(va continua)
duminică, 12 iulie 2009
sâmbătă, 11 iulie 2009
Poveste
A fost demult...
Aşa încep toate poveştile. Dacă-ai şti ce mică şi certăreaţă era.
Era Una. Da nu Una Oarecare. Era Luna. Un mormoloc, care nicidecum nu vru să vină pe lume băiat. Veni fată, iar peste mama ei, veni o maaare tristeţe.
Mama ei.... Ce frumoasă era mama ei şi ce tînăr tatăl..
Luna veni frumoasă, că la urma urmelor, toţi copiii vin pe lume frumoşi. Peste aproape patru ani, veni Soarele. L-au numit Huk. El veni aşa cum ceru mama lui: băiat cuminte. Frumos şi cald. Ca Soarele
Cînd apăru Soarele, luna ajunse din singură - singuratică.
Îi căzu tronul şi odată cu el căzu şi o piatră pe sufletul ei.
Nu mai zîmbea, decît noaptea celor ce găseau timp să o privească, nu se juca, nu o mai iubea nimeni ca înainte. Într-o zi, hoinărind prin pădurile cerului, îşi pierdu jucăria preferată - copilăria. Ea fu pedepsită. Îndată îşi piedu şi puterile miraculoase despre care vorbeau toate împărăţiile... Luna nu mai putea încălzi inima nimănui.
(Tu cititorule, chiar dacă nu crezi,să ştii că ai puteri..atît timp cît eşti copil.)
Nu uita acest lucru! Maturii pot fi o singură dată tineri, iar tu, o singură data copil.
Ascultă!
Închide ochii. Te rog. Mult de tot. Încearcă să auzi cu ochii închişi cum răpăie ploaia caldarîmul. Imaginează-ţi!
Ploua...
Era toamnă. Un noiembrie tînăr şi singur ca Luna.
Erau prieteni de mici. De ce anume cu noiembrie, nici ea nu ştia.
Trecură două zile. Cînd deschise ochii, văzu alături un fluturaş.
Nu era cel mai frumos, ba chiar era urît sărmanul.
Dar avea nişte ochi!
În ochii lui era atîta culoare, încît puteai să colorezi aripile multor fluturi...
(va continua)
vineri, 10 iulie 2009
Nu pot scrie interesant despre mine...şi nici frumos.
M-am tot chinuit să înţeleg...
Cum?! Despre ce?! Cît să scriu ca să fie interesant?!
Foarte interesant, ar spune un prieten de-al meu. Ca să fie interesant, trebuie să scrii despre tine. Ştiu sigur că dacă aş scrie despre zmei, ar fi mult mai interesant, dar despre mine nu pot scrie ca să fie interesant pentru toată lumea. Despre mine pot scrie numai ..Adevărat.
Ana Blandiana
DESCÂNTEC DE PLOAIE
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc desculţă prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...
marți, 7 iulie 2009
Gindurile acestei zile...
Tot mai rar am curajul să lupt, să încep, să cred, să încerc, să vreau.Rănită mai des, decît aş reuşi să-mi oblojesc rănile, nu mai cred că am venit pe lumea asta cu o misiune specială.
Ochii mei leagănă Luna. O Lună matură, dezamăgită. Fără trufie şi fără pic de ură priveşte spre zarea de unde vreodată peste lacrimile ei va răsări Soarele, iar cînd oboseşte, îşi închide sufletul în singurătatea ei, bîntuită de ploi. Şi mi-i atît de dragă în clipele astea. Cînd o văd liniştită. Şi-mi promit atunci că n-am să-i mai cer nimic, n-am să mai strig la ea, n-am să o judec. Doar poate..... numai dacă vreo furtună, aducătoare de ploi torenţiale îmi va aduce prin tăişul fulgerului o dorinţă, o scînteie. Numai atunci îi voi cere.... Putere.
Inca o doza de oboseala, dar si amuzament din partea echipei de fotbal...
Cind ai sa mai ai ocazia sa vezi cum lui Anatol Melnic nu-i incape limba-n gura..
de ceilalti, nici nu stiu ce sa spun. Sa spuna imaginile...
Arbitrare la nivel inalt
Veaceslav Nistreanu(unul dintre cei mai buni regizori de sunet) si Gheorghe Topa.
Echipa...adica ECHIPA, nu doar vorba...
Si acum... atentie maxima:
Fotografii cu echipa noastra. Frimoase. Adevarate. Proaspete, adica calde.
Asadar:
1. Victor Gindea, Anatol Adam, Vlad Marcoci
2. Un bastinas - "Ma mindresc ca-s Lozovan"
3. io si Anatol Adam.
4. Ghenadie Plungean, Anatol Adam, Mariana.
3. Partea frumoasa si sensibila a "mafiei"...io, Mariana Botnaru, Oana Staver, Valeria Otel, MarianaI.
Ovidiu-Darius - fiul meu. Unicul.
Ei..si cine se duce cu doi copii la lucru...
Se mai duce cu unu, d. Director Gindea, cu Valerica,
am mai vazut pe administratorul Radio Noroc de la Stefan Voda,
cu Doinitza (fiica lui si animatoarea de la Radio Noroc local)
...da poate pe ai lor poti macar sa-i fotografiezi, ca eu una, am asudat pina i-am facut copilului o fotografie.
Daca nu-mi venea sa-l maninc pe loc, apu' lasa... :):) Mare bahur...
Hai, sa-ti mai dau o doza.
De data asta cu echipa de fotbal... Comentariile sunt de prisos. Au fost cei mai tari.
Si credem in continuare in ei. Pentru ca-s ai nostri.
"La moda" cu Mariana si Valeria
Vitalie Colun: Uita-te in ochii mei. Ce vezi?!
Mariana: ochii lui Colun.
Vitalie Colun: Chiar?! Ai vreo oglinda?
Ati apucat sa-mi vezi colegii de scena, la fel si pe cei de la radio...acum, ca tot am inteles...ca ma pricep cam greu in "lucruri tehnice", am sa incerc si eu babeste sa postez si sa mai pun si cite un comentariu...
Asadar, aici vei vedea... doi frumosi nebuni care mereu se educa unul pe altul...Mariana...si Vitalie Colun.
Acum, chiar nu ma prind...cine cu cine se intelege mai bine... ca de iubit, parca nu se iubesc... ups! da, ....cine mai stie ce e in capul lor...
De obicei, "razboiul stelelor" porneste intre Valeria si Vitalie... astia doi fac Vendetta Dubla (VV)....azi, Mariana...ii explica ceva...banuiesc ca nu e "de bine" :):)
Valeria, are liber azi... de "educatia" lui Colun se ocupa Mariana...ca doar ea poarta noroc, nu?!
Da, pina la urma, am gresit... Valeria se ocupa de "educatia" lui Anatol Melnic...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
