Tot mai rar am curajul să lupt, să încep, să cred, să încerc, să vreau.Rănită mai des, decît aş reuşi să-mi oblojesc rănile, nu mai cred că am venit pe lumea asta cu o misiune specială.
Ochii mei leagănă Luna. O Lună matură, dezamăgită. Fără trufie şi fără pic de ură priveşte spre zarea de unde vreodată peste lacrimile ei va răsări Soarele, iar cînd oboseşte, îşi închide sufletul în singurătatea ei, bîntuită de ploi. Şi mi-i atît de dragă în clipele astea. Cînd o văd liniştită. Şi-mi promit atunci că n-am să-i mai cer nimic, n-am să mai strig la ea, n-am să o judec. Doar poate..... numai dacă vreo furtună, aducătoare de ploi torenţiale îmi va aduce prin tăişul fulgerului o dorinţă, o scînteie. Numai atunci îi voi cere.... Putere.
0 comments:
Trimiteți un comentariu