Copilărie... (I)

M-am născut la Bălţi...
Mama, proaspătă absolventă, tata, de un an profesor.
Nu am ce să povestesc despre ce am trăit în acea perioadă. E clar că nu-mi amintesc prea multe...dar ştiu eu aşa, că eram tare fericită. Am avut o copilărie la care visează mulţi copii.
Una plină de tandreţe şi multă grijă.
Cred că am fost un copil grăbit. Şi acum sunt aşa. M-am grăbit să păşesc, să vorbesc, să întreb, să învăţ, să descopăr, să cer, să iau, să fac greşeli.

Aveam aproape doi ani...
Ieşeam pe poartă şi cum vedeam pe cineva trecînd pe-alături, strigam de tremurau plămînii în mine şi se cutremura mahalaua:
- Lume!!!!!!! Unde te duci?
Alteori, mergeam prin vecini. Era una care-mi era cea mai dragă, mătuşa Paraschiva.
O nenoroceam cu vizitele, dar şi cu întrebările. Mătuşa Paraschivă, aşa îi ziceam cînd eram în toane bune, altfel, o luam la rost:
- Paraschivo, hai să-mi arăţi ce ai în casa cea mare!
- Fată, d-apu ai fost ieri?!
- Păi,.... să văd dacă ai făcut ceva de ieri pînă azi...

Şi dacă-mi mai pica un suflet în faţa porţii, nu-l lăsam pînă nu aflam totul despre el şi despre ce se mai făcea prin sat. De cele mai dese ori, ultima întrebare era:
- Vii de la magazin? Ia să văd, ce ai în coşarcă?!
Cred că părinţii mei, intrau în pămînt de ruşine. Nu-mi tăcea gura un minut. În casă era TABU întrebarea "DE CE?".
Dacă mă stîrneai, nu mai aveai aer.
De multe ori, cînd o întîlneau pe mama vecinii sau sătenii, îi spuneau...
- Fată hăi, da copchilu cela al vostru tare vorbalniţ mai este. Iaca azi m-o ţinut atîta la vorbă pînă am scăpat vaca în grădina Vărvarei...Of, tare vorbalniţ...