JURNAL - 03.09.00

- Unde stai?
- Nicăieri, deocamdată. La o soră de-a mamei. Dar îmi caut. Pur şi simplu e cam complicat de pe taxofon să cauţi gazdă. Mereu te "scoate" cineva..
- Uite, ai aici adresa mea de la birou. Poţi veni şi poţi suna de acolo.
- De ce faci asta?
- Pentru că ai nevoie de ajutor.

...M-am dus, chiar a doua zi. Fata de la intrare mi-a arătat spre un jilţ, mi-a dat telefonul şi un ziar cu anunţuri. Urăsc publicaţiile astea. Le-am răsfoit-o cîţiva ani buni şi am luat atîtea ţepe, încît acum niciodată nu le mai deschid.

Peste ceva vreme veni Alina, aşa îi spune acestui suflet minunat pe care l-am întîlnit atunci cînd aveam mare nevoie de el. Purta un costum de in, uşor şifonat, o pieptănătură lejeră, şi era atît de senină şi frumoasă încît mi-am zis atunci că dacă reuşesc, am să arăt şi eu anume aşa şi nu altfel.
- Ştii, ce-ţi propun? mi-a zis. Am o casă pe Dacia (asta chiar nu-mi spunea prea multe), acolo stă mama mea, dar acum e la ţară. Dacă vrei, poţi merge acolo, pentru cîteva săptămîni. Vei avea linişte, condiţii să te odihneşti şi vei avea telefon, ca să-ţi cauţi, nestingherită de nimeni, o variantă. Să mergem!

Nu, nu mi-a fost frică să merg cu un om necunoscut, i-am răspuns unei tipe, peste ceva vreme...

Cel mai mare noroc al meu a fost să dau mereu peste oameni cumsecade.
Şi ea a fost prima peste care am dat. Poate, datorită seninătăţii ei, am rămas. Pentru că am vrut să ajung ca ea. Poate, ploile au fost de vină... Poate ele m-au ţinut aici... Nu ştiu. Încă nu am găsit răspunsul, pentru că nu l-am căutat.

....Am ajuns. Acolo, nu stătea nimeni de ceva vreme. Mi-a arătat totul, mi-a lăsat cheile şi a plecat. Eram atît de încordată, eram atît de schilodită, atît de singură. Am plîns mult. Peste Chişinău se abătuse o ploaie tristă şi ne-am ţinut companie multă vreme: eu pînă am adormit, ea pînă s-a terminat.
Cînd m-am trezit, m-am apucat de făcut ordine. Eram fericită şi speriată în acelaşi timp.

Mi-am făcut un ceai şi am ieşit la balcon.

Era tîrziu...
Dincolo de geamul proaspăt şters, desluşeam atît de clar străinătatea în care poposisem. Vedeam peste drum geamuri de bucătărie, sau dormitoare, nu ştiu exact de unde erau, dar mai ardea în unele dintre ele lumina şi m-am întrebat atunci, prima oară în viaţă:

...Oare în marea asta de geamuri străine, se va găsi şi unul pentru mine?!

Nu mi-a răspuns nici liniştea, nici Dumnezeu, nici eu nu am avut ce să-mi răspund. Nimeni nu ştia, poate doar timpul.
Tot cu el aveam de negociat şi cicatrizarea rănilor, şi tot ce avea să vină.
În noaptea ceea am visat....şi am văzut clar, cu sufletul minţii, pentru că inima mea murise, o iubire zăludă, o iubire tînără, în rochie de vară, frumoasă, visînd la "UN NIMENI", frumos şi el, o iubire îngropată în mormane de scrisori uitate undeva printre cuverturile dogorite de pe cuptorul bunicii.