Poveste

A fost demult...
Aşa încep toate poveştile. Dacă-ai şti ce mică şi certăreaţă era.
Era Una. Da nu Una Oarecare. Era Luna. Un mormoloc, care nicidecum nu vru să vină pe lume băiat. Veni fată, iar peste mama ei, veni o maaare tristeţe.
Mama ei.... Ce frumoasă era mama ei şi ce tînăr tatăl..
Luna veni frumoasă, că la urma urmelor, toţi copiii vin pe lume frumoşi. Peste aproape patru ani, veni Soarele. L-au numit Huk. El veni aşa cum ceru mama lui: băiat cuminte. Frumos şi cald. Ca Soarele
Cînd apăru Soarele, luna ajunse din singură - singuratică.
Îi căzu tronul şi odată cu el căzu şi o piatră pe sufletul ei.
Nu mai zîmbea, decît noaptea celor ce găseau timp să o privească, nu se juca, nu o mai iubea nimeni ca înainte. Într-o zi, hoinărind prin pădurile cerului, îşi pierdu jucăria preferată - copilăria. Ea fu pedepsită. Îndată îşi piedu şi puterile miraculoase despre care vorbeau toate împărăţiile... Luna nu mai putea încălzi inima nimănui.

(Tu cititorule, chiar dacă nu crezi,să ştii că ai puteri..atît timp cît eşti copil.)

Nu uita acest lucru! Maturii pot fi o singură dată tineri, iar tu, o singură data copil.

Ascultă!
Închide ochii. Te rog. Mult de tot. Încearcă să auzi cu ochii închişi cum răpăie ploaia caldarîmul. Imaginează-ţi!
Ploua...
Era toamnă. Un noiembrie tînăr şi singur ca Luna.
Erau prieteni de mici. De ce anume cu noiembrie, nici ea nu ştia.
Trecură două zile. Cînd deschise ochii, văzu alături un fluturaş.
Nu era cel mai frumos, ba chiar era urît sărmanul.
Dar avea nişte ochi!
În ochii lui era atîta culoare, încît puteai să colorezi aripile multor fluturi...
(va continua)