Sunt femeie, dar şi copilă. Pentru că am tată.

Sunt femeie, dar încă copil.
Asta e cea mai mare binecuvîntare pe care o trăiesc la maturitate. Pentru că am tată, am mamă.
Sunt şi eu a cuiva.
Ca orice copil, am greşit. Mi-am trăit de cele mai multe ori viaţa sub ochii publicului. Toate durerile, toate urcuşurile, toate eşecurile, zilele colorate, dar şi cele în gri, tot... a fost sub ochi străini. Mi-am scos emoţiile la tarabă ca o precupeaţă şi am cautat "să le vînd" la un preţ bun.
Numai că ochii străini căutau ceva senzaţional, nemaivăzut, iar eu aşa ceva nu aveam de vînzare.
Voiam să aduc ceva adevărat, eram dusă în secţia "falsuri", voiam să spun că am ceva autentic, eram trecută la "imitaţii".

Dar... aveam putere.
Multă putere şi mult prea mult curaj.
Am scos tot, am mai zis-o: vicii, nervi măcinaţi (de parcă tu nu-i ai), adunaţi în puţinii ani, dintre care şi mai puţini...aşa cum aş fi vrut.
Mulţi dintre cei la care am ţinut au trecut pe lîngă viaţa mea ca pe lîngă un anunţ prins pe stîlp, alţii au rupt din mine de parcă aş fi un număr de telefon, afişat cu acurateţe lîngă celelalte surate ale lui. Dincolo, s-au găsit dintre cei care au lipit de-asupra mea alt anunţ, lasîndu-mă în spate, fără aer şi fără putere.

Şi la un moment dat, m-am lasat. M-am abandonat, m-am uitat undeva în urmă.
Atunci cînd am căzut, cînd am cedat, cînd m-am prăbuşit.

"Înving cei puternici", îmi declama un coleg.
"Asta-i viaţa", spunea iubitul meu.
"Lasă că trece şi asta", spunea mama.
"Scumpa tatei, gîndeşte-te la mine", spunea tata.
"Te iubesc pînă la cer", îmi repeta copilul meu.

Iar eu nu făceam nimic.

Într-o seară, telefonul ţipa, dar fără să prevestească vreo propunere tentantă.....

(va continua)