www. indianazlotea.md

http://indianazlotea.md/archives/1512

Iata şi casa mea nouă....
Vă poftesc. Cred că o "sfinţim" într-o zi...chiar în Postul Mare

Am lăsat pagini curate pentru tine, cel de va veni la mine....
Ca să laşi urme... Am să le păstrez... Crede-mă. Tu numai vină, te rog...

Ma duc la casa mea noua... Si ma doare sa o las pe asta....

Ma duc la casa noua. Baietii de la "Narimsoft" m-au luat la injurat: "Noi tot exportam materiale si tot nu mai incetati sa scrieti aici".

Imi pare rau ca-i chinui, dar ma doare sa ma despart de casa mea. Parca-ar fi parinteasca. Nu stiu de ce?!
De fapt, stiu eu foarte bine.
Blogul asta a fost cel mai aproape umar pe care l-am simtit in momente grele. Asa s-a facut ca a ajuns sa fie cea mai buna prietena a mea, cea mai sigura confidenta, desi "secretele"... "se spun" pentru a fi pastrate...
Am venit aici cind mi-a fost greu si usor; imposibil chiar. Am venit aici cind eram acasa, sau printre straini... sau printre straini ca acasa... cealalta varianta... am avut noroc sa nu o traiesc inca.
Ce sa fac, daca ma iau lacrimile... Da, chiar asa. Fara metafore. Ma iau lacrimile. Mi-a fost cald si bine si mi-i mila sa o las.... Dar, am o casa... frumoasa. Pe care mi-am dorit-o. Mai incapatoare. Mai noua. Nou-nouta.
Inca nu ma descurc prea bine in ea, dar sper sa ma acomodez repede, altfel, ma intorc la "casa mea".
am norocul sa nu ma ambalez prea tare niciodata... am avut norocul sa fiu educata in asa fel, incit sa ma leg tare de oameni si sa ma tin strins, dar sa fiu lipsita cu desavirsire de "arta" de a ucide prin invidie, sau de ma tine cu dintii de lucruri materiale...
hai, ca revin.... am o interventie.... da m-o umflat si inspiratie...

Copacul fericirii...

Zîmbeşte tuturor.

Construieşte un album de familie.

Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.

Sună-ţi prietenii. Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!”

Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altădată.

Sari coarda. Uită cuvîntul “ranchiună”. Spune “DA”.

Ţine-ţi promisiunile. Rîzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura.

Fugi……. Cîntă……. Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac.

Termină un proiect. Gaîndeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar.

Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare. Ascultă cîntecul greierilor.

Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil!

Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru soare.

Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment. Priveşte atent o floare.

Interzice-ţi să spui “Nu pot!” timp de o zi. Trăieşte-ţi clipa! Continuă o tradiţie

a familiei. Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji! Exersează curajul în lucrurile mici.

Ajută un vecin la greu. Mîngîie un copil care suferă. Ascultă un prieten.

Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te cu jucaria ta

preferată. Dă-ţi voie să fii simpatic. Salută-ţi primul noul vecin.

Fă pe cineva să se simtă bine-venit. Promite cuiva că îl vei ajuta.

Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună.

Primeşte în sufletul tău şi în casa ta un căţel de pe stradă.

Hrăneşte-l! Vorbeşte-i! Păstrează-l!

Şterge lacrimile de pe un obraz.

Cumpără-ţi o ciocolată.

Împarte-o cu un

pofticios. Fii iar

curios. Găseşte

un lucru nou,

ceva frumos,

ceva interesant.

Dă-te în leagăn.

Citeşte o poveste.

Povesteşte-o unui

copil. Scrie o poezie.

Dăruieşte-o “jumătăţii” tale.

Stai drept. Sădeşte un copac.

Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.

Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inimă şi sufletul cuiva!

 după: http://www.damaideparte.ro/index.php/copacul-fericirii/413/

Neaţa, zi de luni!

Bună dimineaţa, zi nebună de luni.

Of, că mult mai e pînă în week-end. Şi cu toate astea nimic nu e mai bun pe lume decît o cafea dimineaţa devreme; singurul drog care mă trezeşte, deşi mai am unul... ce-i drept, ăsta mă adoarme - cetitul.

Roma... Niciun oraş din lume nu-ţi este egal şi niciunul nu-ţi este nici măcar pe aproape.... Asta nu spun eu, asta spunea Cicero.

Tre să recunosc, căpiez de plăcere cînd ştiu că sîmbătă voi fi din nou pe Via Nazionale. Dacă eşti pe acolo, hai să bem o cafea, sau un limoncello... Da nu vă gîndiţi la prostii. Aşa-mi veni mie o poftă de week-end într-o dimineaţă cum scrie la carte.

Cred. Vreau. ştiu c-am să am.

Înainte totul era ca la oameni...

.... sau poate oamenii aveau mai mult timp să rămînă oameni. Şi relaţiile între ei erau mai puţin fugărite. Aveau timp pentru tăcerea dintre ei, mult mai mult timp. Pentru aer, pentru încredere, pentru copiii din ei, pentru ceea ce înseamnă clar.... sub clar de lună.
....
Nu am chef să scriu. Poate altădată. Vreau să vorbesc cu cineva. Oly!!!!!!
Unde eşti?! Am nevoie de tine!!!!

Astăzi şi semafoarele sunt îndragostite...

... Mă ofileam sub privirea ochilor LUI absenţi...

Nu-mi place sărbătoarea asta. În general nu-mi plac sărbătorile, dar.. 14 februarie, necătînd la îmi-place-mie-sau-nu... vine şi face adevărată isterie printre îndragostiţi. Mai mult, pe cei care nu sunt îndrăgostiţi, îi ajută să înveţe "arta minciunii aşteptate şi răsplătite".
Azi răsună în toate casele un "te iubesc": dăruit, dat, vîndut, plătit, cerşit... ce mai contează.
Numai semafoarele astăzi roşesc pentru că sunt îndrăgostite.... .
Nu-mi place starea de mahmureală... adică acea de Î-N-D-R-Ă-G-O-S-T-E-A-L-Ă!  Pentru că e nesigură... Ca să fiu fericită am nevoie de siguranţă, ca să "caut" să mă îndrăgostesc, am nevoie de exact contrariul... de nesiguranţă.
Întotdeauna am crezut că o iubire adevărată durează mult. Mai mult decît viaţa. Poate pentru că aşa scria în poveştile copilăriei mele, sau poate pentru că aşa voiam eu să scrie... Nu contează.
Trebuie să ai "şcoala trădării" terminată ca să trăieşti o iubire neterminată.
Poveştile există numai în poveşti.
Am vrut mereu ca timpul să se oprească în loc atunci cînd iubesc, să rămînă neclintit ca şi ochii care m-au privit prima oară, să nu mai duc dorul prezentului, să simt ceea ce visam să simt. Nu cu întreruperi, nu cu un orar prelungit, dar mereu. Să trăiesc banalitatea situaţiilor şi să nu găsesc nimic romantic în ele, iar dincolo de asta, să ies dimineaţa şi să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii, fericită că ceea ce trăiesc e adevărat şi nu se va sfîrşi niciodată.
....... .......

M-am trezit mult prea tîrziu azi.
Cînd merg la părinţi, întotdeauna mă trezesc tîrziu. Din camera surorii mele, am trecut dincolo, în camera părinţilor, lîngă sobă, lîngă cald, lingă ai mei. Prin geam soarele se vede alb-alb. De fapt, nu-l văd, doar îmi pare că văd ceva. Deocamdată ochii îmi sunt semideschişi, ca la Pufca (pisica Otiliei, soră-mea). Ovidiu e plecat la tatăl lui, tatăl meu e "pe urlaţi", cu copiii satului, la competiţii, Otilia... mă tot cată în cap, parcă am fi două maimuţe ce se păduchesc... mama îmi aduce ceva aburind.... zice că e cafea.. Nu prea-mi arde de Dragoste. Ce naiba ne apucă pe toţi?!
Isteria iubirii programate de calendar... ia ce bine mai trăim!
Nu mai vreau nimic, doar să moţăiesc ca Pufca, pentru că asta mi se pare tare romantic pentru o dimineaţă de duminică care îmi aminteşte că pot să fiu îndrăgostită.
Se pare că nu mai am prea mult timp că trage să moară această dimineaţă... şi "praznicul" va avea loc după-amiază... Iaca.
Cafeaua e bună, miroase a cafea. Învîrtita mamei miroase a dulceaţă de cireşe amare. Nu ştiu de ce îmi vine să plîng, da nu mult. Aşa, puţin, că am pentru ce. Da, după ce mai iau o gură de învărtită de-a mamei, îmi trece cu desăvîrşire jalea.

Ce bine e lingă mama...
Care dragoste?! Acum, că scriu, îmi este încă cald, ca şi cum aş fi încă acolo, lîngă mama, şi nu-mi vin fraze lungi. Poate nu-mi vin fraze lungi din cauza că iubirea nu se scrie în acest fel. Ea se scrie în cuvinte puţine, pentru că şi puţine fiind, sunt prea multe. Iubirea are nevoie de cer... Întreabă-te şi răspunde-ţi sincer: tu ai parte de cer?! Zilnic?! Sau la ore anumite?! Iubirea are nevoie de noi: de doi. Iubirea are nevoie de o lună portocalie, pe care numai noi să o vedem portocalie, de un parfum al culorilor pe care numai noi să-i simţit "trecerea" prin preajmă, iubirea noastră are nevoie de tăcere.
Ieri căutam liniştea şi iată, azi, am găsit-o. Lîngă soba mamei, unde frazele, ca şi gîndurile sunt scurte. Iată liniştea.
Dar mi s-a întîmplat să iubesc şi în cuvinte multe. Curgeau ca şi cum nu am mai vorbit sau nu am mai scris pînă atunci, pentru că atunci iubirea mea era curgătoare, era plină, era parfumată cu străduţe înguste, de un singur om, era portocalie ca şi plăcinta cu dovleac(stupidă comparaţie, da?). La naiba. Şi iubirea e la fel. Stupidă. Alteori e nemaipomenită. Apoi killer(cum dracu se scrie?!).

Nu vreau să pun punct, nu vreau semne de punctuaţie. O emoţie adevărată nu are nevoie de puncte-puncte, nici de exclamaţii cum într-un foc ce arde nu trebuie să sufli întruna. A greşit cel care a făcut această comparaţie... Un foc, odată aprins, are nevoie de lemne, o iubire are nevoie de ei: de doi... Piazza Navona, Fontana de Trevi... Hotel Giolli... Piazza Venezia, străduţele în care încap doar doi... sau Chişinău, Paris, Livorno, Moscova, Teleneşti... Iubirea poţi să o trăieşti în acelaşi fel, în locaţii diferite, în anotimpuri diferite. Şi îţi pare atunci că sunteţi doi, de fapt e atîta forfotă în jurul vostru.... Tot Universul lucrează atunci pentru voi. De unde credeţi că se iau cele mai fumoase apusuri sunt atunci cînd eşti îndragostit?! Pentru că Un Nimeni îl pictează...
Căutăm ceea ce nu există, e adevărat. Vrem mereu să ne fie confortabil, ca în copilărie, căutăm să fim răsfăţaţi la nesfîrşit... Da... nu există!!!! Există viaţă!!!! Adevărată!!! Şi în viaţa adevărată lumea se plictiseşte, se mai supără, are dispoziţie proastă, mai clachează. Asta e viaţa adevărată!!!! Şi rămîn împreună cei care înţeleg acest lucru. Iubirea e cireaşa de pe tort. Restul: nervi, scandal, căderi, plictis, .... dezamăgire..., face viaţa să fie adevărată.
Uf, mă ia... şi pe mine plictiseala. Sincer. Uite, acum, nu mai vreau nimic, deşi am atîtea încă de făcut: de dat două telefoane (da gata, că e prea tîrziu), mai am de făcut un spot şi un editorial, de călcat şi de spălat... da eu încerc să susţin proba sincerităţii.
O întreb pe soră-mea azi care e cea mai puternică dragoste?! După vreo jumătate de ceas, cînd deja uitasem că am întrebat-o în general ceva, ea îmi răspunse foarte încrezută: "Cea fără răspuns!".
Vreau să-i zic...că a citit şi ea prea mult, apoi îmi dau seama... că pe undeva, are dreptate.
Să iubeşti pe cineva care nu  te iubeşte, asta da, e maaaare dragoste, mînca-i-aş ochii de viperă, .... dragoste, auzi??
Ştii cum e cu iubirea neîmpărtăşită?! Ca şi cu următoarea frămîntare de limbă: el a înţeles că am înţeles că a auzit că am auzit că mă iubşete aşa cum mă iubeşte... Tîmpenie. O tîmpenie e iubirea asta, da uite, că azi, am mare nevoie de ea. Ca să am partea mea de cer. Oriunde. Şi la Chişinău, şi la Făleşti, şi la Paris şi la Roma şi în cafeneaua mea preferată de pe Via Nazionale.

Am nevoie de iubire ca să am partea mea de cer. Nu ca să fiu încăsnicită sau îndobitocită de un statut de apartenenţă. Pentru a respira larg, fără să fiu împiedicată. Am nevoie de o iubire cu program prelungit, pentru totdeauna, o iubire ca şi respirul, cu normă întreagă şi cu "contribuţii plătite la stat". O iubire, prin care să rătăcesc încîtntată şi fără frică, o iubire cu "acte în regulă" (şi aici nu mă refer la certificatul de căsătorie), o iubire proaspătă şi zglobie, nu una preocupată şi fricoasă. Vreau o iubire care să-mi dea certitudinea că tot cerul e al meu. O iubire care să mî înveţe cum să le vorbesc norilor aţipiţi şi cum să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii. 
Dacă o găseşti, (iubirea), te rog, nu mi-o lua...
Nu e doar iubire, e inima mea...... . 


P. S. Mulţumesc pentru cale. Sunt superbe.
Le-am fotografiat ca să rămînă mereu cu mine.
Iubirea e un job cu normă întreagă. Ca şi respirul....

Ultima oară...

Multmuesc tare mult pentru fidelitate şi pentru tot ce eşti, dragă Maria.

http://www.youtube.com/watch?v=9Mr12a1sNXQ

Revenire...

Căutam pe youtube şi am dat de ceva care tare m-a senzibilizat... Mulţumesc acelui suflet care s-a gîndit la mine, sau nu la mine... :)
Poate la altcineva s-a gîndit, dar am fost plăcut surprinsă....
Îi mulţumesc din toată inima pe această cale... Am să încerc să tot postez piese de-ale colegilor mei care îmi plac mie şi, cu siguranţă, Vă plac şi vouă..
Poate facem un top aici.. subiectiv, dar adevărat pentru starea din "adîncul" tău pentru acest moment.
Dacă ai o piesă care-ţi place şi nu ştii cum să o găseşti, scrie-mi, poate o găsesc eu.. aşa cum am găsit-o şi pe a mea:
"Revenire" text: Tatiana Şişcanu, muz. Octavian Coteţ


http://www.youtube.com/watch?v=NZJSUvYa1EI

Singur, fără nimeni... Ducu Bertzi

Ducu Bertzi la Chişinău.

M-a îmbolnăvit de muzica lui Lorena, Lorena Bogza. Nu am tratat boala în fază de "incubare", am lăsat-o să se ducă de la sine... şi, de atunci, dintr-un simplu virus, care se acutizase a trecut în stare cronică... Aşa şi trăiesc... bolnăvicioasă, da fericită că-l voi vedea şi-l voi auzi... în februarie, pe 25.

Şi de asta îi mulţumesc Lorenei pentru acel CD, care a umplut inima mea de atîta lumină, care m-a făcut să plîng de atîtea ori, dar altfel, cu zîmbet.

Am făcut de atunci multe drumuri, am schimbat multe CD-uri; pe unele le-am făcut cadou, pe altele, le-am dus la gunoi... Ducu Bertzi a rămas în maşina mea din 2006 şi de atunci nimeni nu mi-l poate lua. Pentru că am o copie înauntru. Cînd nu am nicio sursă, "Floare de colţ" răsună în mine.

Acum cîteva zile... îi ascultam respiraţia, în mintea mea.

Departe, adînc, în mine.. era atît de tîrziu pentru a fi devreme... şi atîta cald am găsit acolo, încît nu mi-a mai fost frig. 

p.s. Fotografia e preluată de pe pagina Artistului: http://www.ducubertzi.ro/

http://www.youtube.com/watch?v=mUk4xcbTChU

Tortul Valentinei pentru cafeaua mea... :)

"Ce mai faci? Eşti bine?", cam aşa se petrec lucrurile de fiecare dată cînd întîlnesc vreo prietenă pe stradă.
Şi aş vrea să-i spun că nu sunt bine... gata-n.... nu mai e. A dispărut. Parcă s-a ascuns. Azi, m-am întîlnit cu cineva despre care pot vorbi mai mult decît despre mine. În primul rînd, pentru că nu-i tace gura niciodată cînd ne vedem (Slavă Cerului... că ne vedem cam de două-trei ori pe an); în al doilea rînd, citeşte ce am scris despre "în-primul-rînd". A fost întîmplător: eu alergam să caut o locaţie pentru un interviu; eram cam zbuciumată, uşor obosită pentru că urcasem cam 5 etaje, chiar dacă ştiam sigur că e la parter.(gîndurile căutau altă dislocare şi, prin urmare, am urcat ca să le "ridic" de acolo şi să le "schimb garnizoana"). Mai erau telefoanele, care nu mă slăbeau cu "scenele de gelozie": dacă răspuneam la unul, celalalt "dădea să moară", cum ridicam... îmi şi închidea cineva, drept în... (ştiţi unde..).
"Accesul la informaţie" mi l-a cerut mama: ""Ai mîncat?".

- Am mîncat, îi răspund eu. Gata orele?
- Ei, gata. Care gata? E abia 11.00.
- Atunci de unde mă suni?
- Din cancelarie.
- S-a întîmplat ceva? Să mă aşez?
- Sigur. Aşează-te. Mîncarea trebuie să se hodinească.
- Mam' îţi arde de glume? Zi, ce s-a întîmplat? Că doar nu ai lăsat clasa 11-a ca să mî întrebi dacă am mîncat.
- Da ce? Am o sută de copii. Am doi. Am adus registrul şi mi-a veit dorul să te sun. Ce, trebuia să nu te sun?
- Nu, sigur că nu... Mulţumesc. Of, am o săptămînă cam dată peste cap.
- Sîmbătă veniţi?

- Da, venim. Toţi venim. În componenţă deplină. Ba, chiar şi cu adaos...
- Atunci, fac clătite din doi litri de lapte.
- Da. Din doi.
- Bine, mă duc, că au test cei dintr-a 11 - a. Hai, veniţi, mamii, auzi?! Numaidecît să veniţi.
- Venim.. Mam! Mi-i....
- Rabdă. Ei, cît e pînă sîmbătă.... numai mîine nu e vineri... Hai, la treabă, că ăştia or să răstoarne şcoala.

După ce te întrebă mama dacă ai mîncat, crezi că-ţi mai pasă de ce se întîmplă?! Mama, m-a sunat mama!!!! Şi numai mîine nu e vineri, iar după vineri, mă duc la ai mei... pentru două zile.... două-zile-cît-totdeauna-de-mari.
Gîndurile merg în pas cadenţat lîngă mine. În nări mi se cuibăreşte un delicios miros de cafea, care îmi face tare mult rău şi simt că situaţia va scăpa de sub control dacă nu-l adulmec de aproape. Las totul, pentru un sfert de ceas şi mă aşez într-un jilţ alb, moale... şi tare primitor.
Chelneriţa îmi aduce cafeaua, cu un zimbet exagerat de opărit, îmi cere haina deşi eu nu aveam decît un maieu pe mine (oare ce mai urmează?! poate se mai apropie odată şi-mi cere şi sufletul...).
Caut telefonul ca să văd dacă nu a "băgat" divorţ cumva din cauza neglijenţei mele şi prăjesc, cum un tip mojicos... tot îmi vrea haina....şi mă îmbie... ca un (pune aici un cuvînt tare prost-crescut) să trec cu toate sarsanalele la masa lui.

Îmi vine să mă ridic, şi ca Uma (tot ea, Karuna) Thurman  în Kill Bill, să-i  "frec" una (fără ghilimele, că alt cuvînt care să te facă să înţelegi ce simţeam în acel moment nu cred că are Limba Română). Din fericire, veni o cocoană, toată numai paieţele... şi tot feliu de căcăţele..., îmbrăcată în pantaloni trei sferturi... of, oare unde o fi cetit că dacă ai 100 de kile, numai decît trebuie să-ţi pui pantaloni trei sferturi. Ce mai...echipament de drumeţie fata asta, nu şagă - alpinism, speologie, acrobaţie... poate orice. Da, poate să-l "astupe" şi pe mujicul din faţa mea. Iaca problemă, mi-a luat fătuca asta şansa să fie mîndru Quentin Tarantino de prestaţia mea.
Cafeaua se duce ca în nisip, îmi amintesc că astăzi este ziua de naştere a d-lui Miculeţ, de la BMW şi îi vom face o surpriză la Radio Noroc; pentru că e ascultător fidel şi pentru că face maaaare scandal, dacă cineva îi schimbă frecvenţă la spălătorie. Trăiască Victor Miculeţ şi Radio Noroc. Chiar mă bucur ca un copil cînd aud aşa ceva.
Îmi amintesc că a fost şi ziua Valentinei Luchian, şefa de la VIP FASHION şi că am sărbătorit atît de frumos.. Văd pozele pe laptop şi mă minunez: cîtă lume poate să adune sufletul ăsta în jurul ei...

La Mulţi Ani, Vali, pe blogul meu, cu întîrziere.
Cum stau şi mă minunez de cît de repede trec zilele... simt că cineva mi se adresează, deşi, îmi dau seama clar că nu aştept pe nimeni.
"Drug"... se aşează ca şi cum a ieşit acum 3 minte să se spele pe mîini... "Îţi aminteşti despre ce îţi spuneam", mă întreabă "drug-ul"??
... eu, stau încuiată, ca o ladă băbească cu "ozoare"...
Auzi, mă obosesc să-i întrerup discursul, matale ai venit pentru că îţi mirosea a cafea sau pentru că...
... "am simţit chemarea parfumului tău".
- Of, scuteşte-mă. Ce ai, hai zi, şi cară-te. Am nevoie de intimitate.
- Aici, îs cam 50 de oameni. Aproape adunare. Care intimitate, Frunză??
- Zi!!!
- Auzi, dacă mă tot chinui.. şi simt că soţia mea e pe cale să-mi devină prietenă, ce să fac?
- Propune-i unei prietene să-ţi devină nevastă.
- Da, mergi?
- Unde?
- Să te fac nevastă....
- Măi, tu eşti al doilea care îmi încearcă azi răbdarea.
- Hai, înjură-mă, că fără succes încerci să-ţi stăpîneşti o strîmbătură... Zi-i!
- Te duci, măi?
- Mă duc, fa, da vezi că vine nevastă-mea, care mi-e prietenă.
- Cară-te, măi, am spus... Mă car, dar fii atentă la geanta ei, că are vreo 5 euro şi păcat de "capishi" şi de Makler.
(vine şi soţia Drug-ului)
 - Noroc... pupături...
- Ia-l pe ăsta de aici şi roagă-l să vină peste un ceas, dacă tot întîmplător ne-am întîlnit...
- Du-te, măi, ce stai. Parcă te grăbeai?!

Plecă Drug-ul... şi parcă m-am mai încălzit puţin. Vorbim de una, de alta. Rezolvăm împreună cu localul. Ne înţelegem pentru săptîmîna viitoare să mergem împreuna la un consult.
Mă sună iubirea să mă întrebe dacă am mîncat.
- Nu, nu am mîncat. (da mint, de put)
- Ce vrei?
- Paste, de alea cu carte de vită şi sos de smîntînă...
- Hai, unde eşti?!
- Vin... îndată.
- Nu, hai că am chef eu să te iau.
- Serios?? Şi dacă nu ai chef să "mă pui la loc"??
- Am zis că am chef. Şi încolo, şi încoace.
- Bun. Vină, da r-e-p-e-d-e!

Mai departe, nu mai ştiu ce am vrut să spun. Oricum, în capul meu bate vîntul zilele astea. Nu-mi place luna februarie. Nu-mi place şi gata.

P. S. Cîteva instantanee de la aniversarea Valentinei. Un material mai mare şi mai multe "confesiuni", data viitoare.

UN NIMENI....

http://www.youtube.com/watch?v=txM6rCalTYg

Oameni RARI.. sau despre KOSMOS

Pînă la sfîrşitul acestei săptîmîni, blogul meu va avea o haină nouă şi o nouă adresă.

http://www.indianazlotea.md/

Mulţumesc celui care a crezut în mine şi în argumentele pe care i le-am adus.
Are un cuvînt care îl caracterizează, mai ales în situaţiile în care vorbeşte despre ceva ce merită atenţie: KOSMOS!
Pentru Omul Rar, "Kosmos" înseamnă: "nemaipomenit", "fără cuvinte", "formidabil"... da, ... şi

mai are un cuvînt care spune multe despre el: INTERESANT!
Cînd spune "INTERESANT", trebuie să-l priveşti drept în ochi, altfel, rişti să pierzi semnificaţia acestui cuvînt.

Pierzi filmul, jocul, luminile din ochii lui, care se aprind atît de rar şi ard atît de puţin.

Pentru el "INTERESANT" e sinonim cu cel puţin 20.000 de cuvinte şi tot atîtea situaţii. Într-un cuvînt, "Interesant" înseamnă un fel de dicţionar. Poate să însemne: "Nu, nu văd nimic interesant aici!", sau "Da, chiar merită", sau... "Da, poate merită, dar nu e ceva interesant pentru mine", sau... of, nu mai ştiu... tare multe.

La el, privirea spune tot.  

E cel mai obiectiv suflet pe care l-am întîlnit şi cel mai bun "sculptor" de Personalităţi. Dacă ai norocul să-l cunoşti, strădui-te să nu pierzi niciun moment în care ai putea să înveţi ceva de la el. Crede-mă, ai toate şansele să iasă "ceva" din tine, dacă îi urmezi sfaturile, asta dacă ai noroc să ţi le dea. Pe cît de direct este, pe atît de sensibil. Prea ocupat, prea rar. Atît de rar... Am avut noroc să-l cunosc, la fel cum am avut noroc să stau de mai multe ori deoparte. Să ascult. Să observ. Să iau tot ce pot mai bun de la el. Uneori, vroiam să-l sun şi să-i zic: "HUK, am o situaţie cam încurcată... am nevoie de un sfat", dar de fiecare dată mă gîndeam că o să aud de la el altceva decît vreau să aud... şi mi-era frică.

De-a lungul anilor, am învăţat de la el că Dicţionarul de Sinonime are destule "scăpări": de exemplu "curaj" înseamnă şi "obiectivitate" şi "verticalitate" şi "multă muncă", dar şi "onorarea obligaţiunilor", sau .... că atunci cînd HUK  îţi cere părerea, asta înseamna că el aşteaptă de la tine ceva clar, bine formulat şi "în termen".

Am mai învăţat că atunci cînd îţi spune: "BUNĂ DIMINEAŢA!" nu e întotdeauna de bine, că "Ne întîlnim la 9.00 presupune o întîrziere de maxim 1 minut şi nu 15".

Am mai învăţat de la el că Nilul are atîtea capcane şi atîtea enigme de descoperit...

Am mai învăţat de la el că o familie înseamnă: NU TU, NU EU, da AMÎINDOI!!!!!

Şi am învăţat de la el să iubesc fotbalul.

Despre el, ca şi despre mine, nu pot să vorbesc frumos, cu metafore şi tare "Interesant de citit".

Despre el trebuie să spui adevăruri. Asta şi fac.

E un OM RAR, care nu mi-a zis că ceea ce vreau să fac e INTERESANT sau COSMOS, dar am simţit că a înţeles că mă zbat pentru ceva foarte IMPORTANT pentru mine şi pentru oamenii care au încredere în mine..

Şi pentru asta vreau să-i mulţumesc. Pentru că mi-a dat libertatea să visez frumos, mi-a redat Încrederea că atunci cînd îmbraci visele în încredere şi profesionalism, şi le faci pentru Alţii, ....totul va fi bine.

Şi vreau să muncesc. Mult. Atît de mult, încît să pot odată să aud de la el: Da, e INTERESANT!

Acum, îi mulţumesc pentru lumina pe care a suflat-o în inima mea stinsă.

S-a aprins şi vrea să scrie. Despre SUFLETE MOARTE. Despre cei care sunt... şi nu-s, care muncesc de ani de zile peste hotarele acestei ţări şi nu mai văd capătul. Despre ei. Şi dacă ajung în martie în Spania să ascult "Poveştile vieţii" lor, înseamnă că această primăvară e binecuvîntată.

Îţi mulţumesc de susţinere.

P.S. Nu am să te dezamăgesc. Şi poate vreodată, am să aud de la tine: Da, asta se numeşte KOSMOS!

p.s. În cîteva zile http://www.indianazlotea.md/.

Despre încă un proiect, am să Vă vorbesc în cel mai apropiat timp. E interesant şi e ceea ce mă face să simt satisfacţie... Lucrez mult la el, nopţile cu "el" (Proiectul) le petrec. Şi va merita. Altfel, nu mai cred în KOSMOS cum nu cred .... vorbelor duse de vînt.

O partidă de ping-pong, un genunchi jupuiat... şi crampe de la rîs...

Cam aşa aş fi spus acum cîţiva ani: o seară banală.

Azi mi s-a părut atît de frumoasă. Nu am rîs demult atît de zgomotos: de situaţie, de performanţă, de cum alergam ca un cîine la legătoare, de la un colţ  al mesei la altul, să prind măcar o minge... Ovidiu rîdea de mine.
Ce mare e... Îmi explica regulile jocului... şi în acele minute, atît de însemnate pentru un copil şi părintele lui, îmi roiau în minte atîtea gînduri: poţi merge la adunarea cu părinţii, poţi să faci minuni în ale educaţiei... nimic nu se compară cu momentele în care copilul şi părintele fac o "echipă".
Cît s-a dus după o apă, observam ce se întîmplă în jur; la masa cu numărul 5, doi tipi, la costum, aleargă ca nebunii, la masa de alături doi, el şi ea, "învaţă" să se atingă. El se apropie de fiecare dată cînd ea ratează şi aleargă după... "explicaţii", ea, ca şi cum toată viaţa ei depinde de această partidă, clipeşte din ochi, ca o proastă, şi nu se lasă bătută pînă nu rămîne ăsta la ea...(se vedea de la o poştă)
Mi-am amintit şi de "anotimpurile" mele şi de vremurile de la cămin. Acolo aveam o masă de tenis şi două cărţi de "comunism ştiinţific", păstrate cu sfinţenie. Cu ele am ajuns în "lotul naţional" al căminului "Luceafărul". Băieţii de la filologie (cam puţini) organizau aşa-zisele "întreceri", o "reprezentaţie" tare aşteptată de ei, aproape ca şi Jocurile Olimpice.
Curcile, proaspăt înmatriculate, (şi eu eram în lista asta) se dădeau de ceasul morţii să demonstreze că au făcut "sport de performanţă"; ei.... voiau să le demonstrăm, în timp real, cît "sport de performanţă" putem face. În "Camera Leninistă" avea loc un fel de "tragere la sorţi". Unele se prindeau din prima şi atunci zburau înjurăturile ca mingea de ping-pong, fără să fie atinse de "comunismul ştiinţific", altele "îşi semnau" certificatul de căsătorie cu anticipaţie, ultimele îşi încheiau cariera sportivă într-un pat îngust de "setkă"... Cam toată istoria. La ce mi-am amintit de ea?! A! Da! La noi, performanţă nu a făcut niciuna: Liliana i-a luat la înjurat pe băieţi, mai ales pe Vitalie (nu spun numele, că o mai da nevasta lui pe aici), Ala juca ping-pong foarte bine şi i-a lăsat muţi pe toţi, eu... nu mă pricepeam şi în plus, unul dintre băieţi era dintr-un sat cu mine şi tata îl rugase "să se angajeze" un fel de "străjer". Vrei, nu vrei... bea.. Tolică agheasmă. Parcă aşa îl chema.
Şi mă termina individul psihic. Nu putea nimeni să intre în odaia 48: ba venea el cu "proverka", ba venea iubita lui. Nu ştiu cum o chema. Noi îi ziceam Lorica. Era ca un ciobănesc german, ba nu, mai rău... pitbull, deşi fetele îi ziceau "ovcearka". Tare ne mai enerva..., dar îşi luase în serios "meseria" şi chiar o făcea calitativ. Îi povesteam azi lui Did despre vremurile de atunci, despre cum veneau băieţii în camera fetelor să cînte "Galbenă gutuie", sau "Zaraza"... şi eram tineri, şi parcă neliniştiţi... dar, uite, că dacă venea Nanu Vasea la Nana Liliana, dormea cu mine, de-a picioarele.... Îi povesteam... şi Ovidiu, la faza asta era să leşine de rîs...
"Chiar dormea cu tine, de-a picioarele, nanu Vasea???", mă întreabă şi văd că se îneacă de rîs....
Păi, da, aşa era. Nu era "primit" să doarmă într-un pat.
Mă uit la el şi simt că-l iau cîrceii de atîta rîs...
- Şi dacă venea prietenul tău?
- Dormea cu nana Liliana, adică... nu cu ea, dar într-un pat cu ea, la picioare, sau pe patul Alei... dacă ea era plecată acasă...
- Eraţi nebuni?!
- Nu, doar că nu se cădea.... să dormi cu un bărbat...
- Mama... da se cădea cu un bărbat străin, de-a picioarele.. ?! Da nu erai geloasă că dormea cu altcineva prietenul tău, chiar dacă şi la picioare??
(Îmi dau seama că eram chiar cretini... şi cu atît mai ruşinată mă simt...)
Moare de rîs el.. şi-mi zice că abia aşteaptă să-i povestească Otiliei... ca să se distreze pe seama noastră... şi că o să-l sune şi pe Darius (fiul nanei Liliana) ca să-i povestească despre peripeţiile "bătrînilor"...

...Azi, paletele erau noi-nouţe. Sala imensă şi atît de caldă. Ovidiu atît de aproape, lumea atît de bună, viaţa atît de frumoasă.

p.s. Seara a reuşit, chiar dacă mîine crampe voi avea de la rîs, nu de la ping-pong....

Suntem cîntec...

“Noi suntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrşit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul.”

"Scrisori imaginare", Octavian Paler

P. S. Unii sunt cîntec, alţii doar refren... un trist refren.

O zi de luni care e numai a mea....

O ordinară zi de luni… E ziua mea preferată, care, plus la toate, a coincis cu ziua mea de naștere. (de fapt nu e, dar dacă a ieşit atît de frumoasă această zi, de ce să nu o fac a mea).
Deci a venit doar pentru mine, de aceea e specială.


Ador această zi care mă aruncă în ambuteiajul de pe strada Ştefan cel Mare, cu reminiscențe drastice pentru mine la şedinţa matinală, când mă va admonesta șeful .

Ador ziua de luni, deoarece încă mai moțăi dulce după somnul voinicesc și balsamic din week-end.

Îmi place ziua de luni, pentru că o precede pe cea de marţi, pentru că ieri a fost duminică şi am avut atâta timp liber, încât îmi suna în urechi..., pentru că am visat frumos şi pentru că sunt bine dispusă...dar şi bine intenţionată (ştie Gabriela ce vreau să spun prin asta :)), pentru că am auzit la radiou o melodie frumoasă dis-de- dimineaţă şi pentru că manichiurista nu mi-a tăiat niciun deget, pentru că sunt toţi acasă şi m-a trezit un sărut timid care a cam întârziat pe obraz...pentru că pisoiul nu mi-a ros niciun pantof... şi culmea! nu mi-a răsturnat cafeaua.

Iubesc această zi de luni, fiindcă azi a fulguit numai pentru mine, cam un sfert de oră, timp în care am reușit să parchez maşina.

Savurez ziua de luni, deoarece azi Cineva mi-a lăsat flori la uşă, care m-au făcut să mă simt minunat (trebuie să caut semnificaţia calelor!)...Deja pot răsturna dealuri! Nu, e puţin spus... Munţi!.. Cei mai înalţi munţi!

Tu, Cel care mi-ai adus această minunată zi de luni cu fulgi mășcaţi, ce se alintă pe obrazul meu diafan, tu care mi-ai bătut la uşă şi mi-ai lăsat însemnul unui respect prin aceste flori reci şi nobile totodată, despre care nu ştiu absolut nimic (doar că-mi plac), Tu care ai adunat atâtea maşini pe Bulevard doar ca eu să reuşesc să-mi revăd machiajul şi să ascult o superbă melodie dis-de-dimineaţă!.. Citeşte-mi gândurile, căci le-am lăsat într-o sâmbătă uitată să îngheţe. Ia-le şi încălzeşte-le! Du-le într-o primăvară care va fi numai a Ta! Totuşi cât de minunată e această zi! Zi de luni!

FERICIREA.....

Fericirea…Un concept relativ și fugar, de parcă mereu ar avea probleme cu autorităţile... O vezi, stai la cafea cu ea, ţi-o pui în loc de capă în acest sezon ca să fii în trend, te lauzi că ţi-e amantă, apoi... hop... şi... NU AI SĂRIT. Iar dacă ai sărit, ...apoi „dirept” în groapă.


„ Nu ştiu cum alţii”, dar eu „sunt rudă” cu Fata asta şi dacă se întâmplă să „aibă probleme cu autorităţile”, problemele ei sunt și ale mele. Încep să sufăr şi mă dezorientez cu desăvârşire, pentru că eu chiar nu o caut cu lumânarea şi niciodată nu am zis ferm că sunt fericită. Am mai ales momente de nefericire, când îmi fuge pământul de sub picioare şi nu am cu ce respira. De obicei, când .........deja nu mai contează (să nu ne abatem de la subiect)... după cum spuneam, am momente de nefericire pe care le trăiesc pe viu şi caut cu disperare o cale de a mă debarasa de „răutăţi”. Caut să le sparg... să lipesc cioburile, iar cioburile, după cum ştiţi, trebuie duse la gunoi.

Fericirea, îmi spunea cineva, e în lucrurile mici, de care uităm mai des decât ni se cere, pentru că sunt chiar lângă noi şi nu le mai observăm…

Am şi eu “pretenţiile” mele mici, dar care mă apropie de o stare de extaz. Am norocul în portmoneu numai în cazul în care sunt în deplină armonie cu mine însămi, când sunt acasă, între ai mei, când mi se mai dă o şansă, oricât de mică, când îmi iese mîncarea bună, când reuşesc să fac celor dragi o surpriză, când nu mă jenez să spun „te iubesc” omului drag şi mi se răspunde reciproc, chiar dacă fără cuvinte, când reuşesc să-mi recapăt echilibrul… atunci mă simt bine, în siguranță, cu sufletul luminat.

Anume în așa momente trăiesc viața atât de intens, încât am senzația că m-aș putea uita la soare fără ochelari de protecţie. Şi mi-am luat drept obicei, în asemenea clipe, să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru iubirea debordantă care a venit peste mine așa, deodată, pe care, poate, nu o merit.

Astăzi m-am trezit brusc, cu ciudata senzație că- mi e greu să respir. Aveam impresia că cineva a răsturnat un dulap peste mine. Când am deschis ochii, am văzut fizionomia lui Boris Pavlovici, pisoiul nostru, care- și torcea caierul fără ruşine, la mine pe piept, ca şi cum ar fi fost singurul loc din casă spre care are acces.…fără viză schengen. Am trăit un relax de invidiat în acel moment. Pare absurd, dar e adevărat.

Un alt moment savuros a fost gustul divin al cafelei. Să te trezeşti dimineaţa în compania unui motan leneș alături… de la aroma cafelei adusă de copilul tău… asta mai zic și eu zi de duminică! Cafeaua e delicioasă, ce-i drept, nu prea am înţeles… a fost preparată cu zahăr sau miere?! Şi acum mai îi simt gustul. Sincer!

Iată micile noastre fericiri pe care nu și le poate refuza, cred, vreun muritor, în rest, vine rutina. Celelalte –” înalte” și trecătoare- sunt mizerii pe care noi, oamenii, le-am ridicat la nivel de cult: succes, faimă, maşini luxoase, diamante şi amante, politică şi carieră… lux, vacanţe de răsunet, shopping la Milano şi o noapte “furtunoasă” la “Ritz”, toate launloc sunt deșertăciuni care niciodată nu-ţi dau nici siguranță în ziua de mâine, nici fericire.

În vogă însă sunt astăzi alte ” valori” care sucesc mințile veacului!!! Crema miraculoasă care-ți salvează obrazul de ofilirea firească și te ferește de bătrâneţe… ce stupid… să crezi în aşa ceva, înseamnă să fii proastă … dar proastă… nu şagă! Sau moda cu silicoane… cum, mama naibii, nu se decide nimeni să doneze un rinichi, că tot doare şi tot operaţie e… dar să-şi mărească sânii, poftim… niciun stres, să şi-i taie că sunt prea mari… încă o cheltuială… extensii de unghii…ș.c.l. … mi se face rău de la ele… şampon din suc de … nu ştiu ce porcărie… care, chipurile, “face părul moale şi pufos ca la …. Motanul lelei Mariţa”, șirul poate continua la nesfârșit…

Să-mi spună cineva însă câţi biscuiţi pe săptămână primesc copiii de la orfelinate… ori dacă a auzit careva în ultima vreme vreo discuţie la bucătărie despre cum se descurcă copiii la şcoală?! Sigur, nu. Nu se poate. Acum la bucătărie auzi: “Iubi, poate investim în silicoane vreo 3000 de euro? Că se apropie sezonul estival… şi ştii că aia… a lui “Curulat” are două … şi mai are extensii la unghii şi silicon în buze şi i-o pus şi lui bărbatu-său silicon… să le fie “curu lat” la amândoi… că doar poartă acelaşi nume… şi nu e de bon ton să fii egoist! sau …“iubitule, blana cea de anul trecut nu mai merge… e cam demodată...”

Dacă stai să asculţi, ai nevoie de o cură de “dezintoxicare”. Putred… Nimic din toate astea nu m-ar putea face fericită. Or, din gesturi mici și nevinovate se construieşte o mare iubire, nu din maşini poleite cu aur sau din brațe doldora de lalele...

Doar din priviri se înţeleg oamenii ce se iubesc, și nu prin semnele de la bursele de valori. Deși…nu mi-ar strica să cunosc şi aşa ceva, cred că-i mai atractiv decât Cosmopolitan, care mă învaţă cum se fac copiii „pe diagonală” (chiar sunt curioasă să-mi spună cineva cu cine seamănă odrasla lui făcută „pe diagonală”). Aşa că, să mă lăsaţi cu sfaturile şi cu lecţiile despre cât de bine mi-ar prinde şamponul cu ciocolată albă şi suc de lămâie! Îmi repugnă reţetele astea siropoase care te învaţă cum să fii puternică şi cum să-ţi faci soţul să te observe...

Fericirea e un dar minunat, dat de Dumnezeu doar oamenilor cu suflet mare, capabili de autojertfire și bună-credință. Iată secretul. Şi nu o căuta, că nu e fosta ta soţie. Pe ea nu o găseşti la contabilitate sau la western.. să-ţi ridice „salariul”. Fericirea trebuie să o meriţi. E un job, ca şi familia, full-time. Şi te taxează la minut. Aşa că... munciţi dacă vreți să fiţi fericiţi!

De vorbă cu Sofico...

E vreme lină. Ca dinadins. Parcă un pic de ger, dar frig e tare. Parcă nu bate vîntul, dar în oase a intrat ceva străin. Ceva ce mă îngheaţă. A întunecat de alaltăieri dimineaţă. Şi de atunci strîng pulbere de lună, o amestec cu venin şi fac alifie. De pus pe rană.

Şi mă cred mare vrăjitoare. Şi bolmojesc deasupra fierturii, şi amestec veninul din inima mea cu pulberea lunii, mai arunc cîte un praf de stea cu aromă de scorţişoară şi chiar cred că ramurile copacilor ce se zbuciumă după geamul bucătăriei mele se roagă cerului pentru mine.
Iau o piatră scumpă, un rubin, în care şi-au găsit loc atîtea picături de sînge. Îl ridic. E ca un bulgăr de zăpadă, doar că roşu... Trebuie să fie perfect. De asta l-am ales pe el... Pentru că a văzut atîtea mîini de "artist" şi atîtea inimi frînte, atîtea zile şi nopţi a tot cules, atîţia ani, picătură cu picătură, a adunat în el adevărata durere a iubirii. Pure. Pentru că numai o durere şlefuieşte, numai durerea scoate la suprafaţă perfecţiunea unei iubiri.

Există un testament.
Testamentul rubinului: Oricine eşti! Orice meserie nu ai avea, lasă totul pentru o singură cauză. Şlefuieşte acest rubin. Stoarce şi ultima picătură de sînge! Şi clăteşte-l în cea mai curată lacrimă; cea a disperării. Nu te opri. Nu da înapoi. Nu ceda omenescului!
Hain!!! Rupe şi adună, pînă îl vei vedea desăvîrşit. Anume acest rubin, se numeşte iubire.

De vorbă cu Sofico....

Vreau o poveste. Să o spun unui copil care o aşteaptă. Mai mult ca niciodată vreau să cred că copiii vin pe lume la magazinul de păpuşi: te duci dacă ai bani...şi îţi iei una. Dacă ai mai mulţi bani, îţi iei două.
Cînd o întrebam pe mama de ce m-a luat pe mine prima şi nu pe fratele meu, ea mi-a zis că nu i-au ajuns bani. M-a luat pe mine pentru că fetiţele erau mai ieftine.

Pentru Ovidiu nu prea am reuşit să compun poveşti: eram prea tînără şi prea proastă. Azi, nu mai sînt aşa de tînără ca atunci şi nici minte nu am adunat chiar multă (că poate îmi cumpăram mai multe păpuşi), dar vreau să adun multe poveşti pentru fetiţa mea... Pentru cînd va fi. Pentru cînd o voi strînge în braţe.

Vreau să mă audă Dumnezeu şi să mi-o aducă repede. Pentru că tare mult o mai aşteaptă cineva la uşa magazinului.
Şi ca să nu vorbesc cu ... mine, mi-am zis să stau la poveşti cu Sofico. Aşa am s-o numesc. Sofico, cea somnoroasă.

Sofico.... Dara-Sofia.

Jurnal săptămînal la EUROPA LIBERĂ (decembrie 2008-decembrie 2009)

Iată şi coperta pe care atît de mult o aşteptam... Îmi amintesc de ziua în care veni Valentina cu propunerea de a scrie pentru acest Jurnal. Mi s-a părut oarecum devreme. M-am sucit, m-am învîrtit. Am tot întins-o... Îmi era frică... Mereu am fost o "Lasă... da cine mai eşti şi tu... să faci şi asta"

Curaj!! Curaj!! Şi iată rezultatul.

Sunt bucuroasă că s-a găsit spaţiu şi pentru literele mele năzbîtioase, lucru pentru care vreau să multumesc colegei mele, Valentina Luchian, Director Fashion VIP, care m-a recomandat (lîngă ea mereu ai spaţiu sp creşti, să ai dacă vrei şi să poţi... dacă meriţi) d-ei Valentina Ursu, jurnalist, dar şi coordonatorul proiectului la "Europa Liberă"care mi-a întins palma deschisă din care ma luat un pic de încredere, dar şi omului pe care îl respect nespus de mult, pur şi simplu pentru că este, d-lui Vasile Botnaru, Directorul biroului "Europa Liberă", Chişinău.

Îmi permit să Te Las să mă judeci, să mă înveţi, să mă susţii...