De vorbă cu Sofico...

E vreme lină. Ca dinadins. Parcă un pic de ger, dar frig e tare. Parcă nu bate vîntul, dar în oase a intrat ceva străin. Ceva ce mă îngheaţă. A întunecat de alaltăieri dimineaţă. Şi de atunci strîng pulbere de lună, o amestec cu venin şi fac alifie. De pus pe rană.

Şi mă cred mare vrăjitoare. Şi bolmojesc deasupra fierturii, şi amestec veninul din inima mea cu pulberea lunii, mai arunc cîte un praf de stea cu aromă de scorţişoară şi chiar cred că ramurile copacilor ce se zbuciumă după geamul bucătăriei mele se roagă cerului pentru mine.
Iau o piatră scumpă, un rubin, în care şi-au găsit loc atîtea picături de sînge. Îl ridic. E ca un bulgăr de zăpadă, doar că roşu... Trebuie să fie perfect. De asta l-am ales pe el... Pentru că a văzut atîtea mîini de "artist" şi atîtea inimi frînte, atîtea zile şi nopţi a tot cules, atîţia ani, picătură cu picătură, a adunat în el adevărata durere a iubirii. Pure. Pentru că numai o durere şlefuieşte, numai durerea scoate la suprafaţă perfecţiunea unei iubiri.

Există un testament.
Testamentul rubinului: Oricine eşti! Orice meserie nu ai avea, lasă totul pentru o singură cauză. Şlefuieşte acest rubin. Stoarce şi ultima picătură de sînge! Şi clăteşte-l în cea mai curată lacrimă; cea a disperării. Nu te opri. Nu da înapoi. Nu ceda omenescului!
Hain!!! Rupe şi adună, pînă îl vei vedea desăvîrşit. Anume acest rubin, se numeşte iubire.