Destinatar: Moş Crăciun

Dragă, Moşule.

Nu am somn. Mîine e miercuri şi probabil am să căpiez de oboseală, dar nu pot să fac nimic. Ştiu că trebuie să fiu cuminte şi de asta îţi spun sincer că nici nu m-am chinuit prea mult. Aşa sunt eu încăpăţînată şi cînd mă încăpăţînez, atunci e greu să te pui de tocmeală cu mine. Da... să ştii, asta se întîmplă rar(aici un pic te mint).

Mă gîndesc cum să fac ca scrisoarea mea să ajungă. Nu-ţi cer nimic, vreau doar să o citeşti, să nu crezi că-i scriu cumva sacului tău. Vreau să-ţi povestesc ce am făcut în acest an şi mai vreau să-ţi spun, dar te rog să mă crezi: eu mai cred în tine, da nu de atunci cînd eram mică şi stăteai sub brad, da de atunci cînd ţi l-am cerut în scrisoare pe Did... A ajuns la mine darul tău şi acum ... mă cert cu el din cauza că practică "atletica uşoară" exact cînd vine ora de franceză; da nu-ţi spun prea multe, mai ales că şi el, dincolo, tot ţie îţi scrie.

Îmi place de tine. Nu ţi-am spus-o niciodată, dar chiar îmi place de tine. Toţi spun că nu cred în tine şi numai cum vin Sărbătorile, nu-şi dau rînd cu rugăminţile.
Zi-mi sincer, de asta ne pedepseşti, nu?
Pentru că în loc să ne ducem de mînă copiii la grădiniţă, ducem ipocrizia la un curs de master, pentru că în loc să zîmbim, preferăm să rînjim tot mai des, pentru că în loc să respirăm în voie, furăm puţinul aer pe care îl mai au cei din jurul nostru, pentru că în loc să iubim, aşa, pur şi simplu, fără a cere, noi preferăm să lăsăm să ne scape printre degete cea mai mare minune pe care ne-a dat-o Dumnezeu - şansa de a simţi ceva Adevărat.

Da eu chiar cred în tine. În fiecare zi. Şi te aştept atît de mult. Chiar aşa.
Pentru mine rămîi la fel, ca în copilărie, aşa cum stăteai tupilat sub brad (cred că ţi-am mai spus-o).
Atunci nu-mi placea de tine, pentru că erai vechi şi nu-ţi mai străluceau mînecile date cu sclipici, iar tioagul, un chibrit pentru aprins şeminee, în general nu-l mai găseau părinţii niciodată.

Vrei să-ţi spun ce-ţi ceream de fiecare dată înainte de Anul Nou?! O stea, o stea pentru pentru brad. Una roşie, reliefată, cu colţuri ascuţite, ca a Cremlinului. Şi eram tare supărată că nu mi-o aduceai. La şcoală, înainte de matineu, învăţătoarea ne cerea să aducem jucării; cîte două. Una era sacrificată ca să sclipească frumos gazeta de perete, alta pentru a fi pusă pe bradul care era instalat în clasă. Aduceam şi eu, nu mă puneam de pricină, dar pe ale mele învăţătoarea nu le observa niciodată. O chema în faţa clasei numai pe Viorica, o fetiţă micuţă, negruţă şi.... (da, bun, azi nu despre asta vorbim). Aşadar, mereu o chema în faţa clasei pe ea, pentru că numai ea avea acasă o asemenea "comoară" şi ne ruga să cîntăm "O, brad frumos", în timp ce ea se muncea să "instaleze" solemn, în vîrful bradului, steaua. Urca pe un scaun ca să ajungă acolo... şi toţi aplaudau...şi se făceau poze, iar eu  atît de tare aşteptam încă un An Nou ca să-mi aduci şi mie o stea, numai că mama nu înţelegea nimic şi îmi spunea că steaua aia nenorocită costa prea scump. Ne înnoia jucăriile, da pentru stea niciodată nu-i ajungea... pentru că respecta un alt ritual; de a schimba pe 31 decembrie toată rufăria din casă. Ce stupiditate (da...., mare stupiditate pe care o respect întocmai şi eu acum, de îi ies copilului meu aburi pe nas de la atîţia nervi).

Bradul...vai, ..... mirosul cela de brad... de el mi-e dor cel mai tare.. Dorinţa asta am s-o trec totuşi pe listă de daruri pentru că de cîte ori am fost la un tîrg de brazi, niciodată nu am mai prins mirosul cela. Nu-ţi cer bunuri, îşi voi cere mirosuri, simţuri, clipe, senzaţii, emoţii. Acum îmi pot lua orice pom vreau, dar nu pot să iau şi mirosul cela puternic, proaspăt. Adulmec, cu sufletul strîns de emoţii şi amintiri, dar nu-l găsesc.
Da ştii ce-mi amintesc?! Îmi amintesc casa părinţilor şi holul unde era instalat pomul. Camera era mare, de fapt acum nu mi se pare atît de mare, dar atunci... atunci mi se părea un hambar... şi dădea afară. Pomul era mereu instalat într-un colţ, lîngă uşă, într-o căldare cu nisip (de la nisip mereu se înţepau ai noştri... de ce se întîmpla asta... cred că nici ei nu ştiu). Mama nu ne permitea să-l împodobim. Îl împodobea ea, noi puteam să punem doar primele jucării, după care ne duceau la bunei, în vale, ca să se facă curat, să se încălzească baia şi să se schimbe rufăria...Încă un ritual care nu mă încînta. În cel mai fericit caz, ne permiteau să stăm acasă, da să nu ne mişcăm din loc.
Trebuie să fiu sinceră, da?! Nu aveam voie numai eu să mă mişc, pentru că dacă mă mişcam, se întîmpla neapărat ceva.. Sau  pica "cineva" pomul, sau "pe cineva" îl ducea capul să răstoarne căldarea cu nisip, sau "tot acel cineva" îngropa vreo două-trei-patru-şi.a.m.d jucării. Aşadar, Ovidiu (fratele meu) avea voie să se deplaseze unde vrea el. Eu trebuia să mă joc "de-a copacul", dar şi aşa... de la "vînt mare" se "îndoiau" braţele copacului, vreo "nenorocire" tot se întîmpla. Şi atunci, mama îmi făcea cioc-cioc-cioc. Boon.

M-am abătut. Asta nu prea-mi place să-mi amintesc, da nu am ce face... maaaare răutate mai eram. Vreau să-mi amintesc senzaţia de răcoare, de ger... de scîrţ-scîrţ... cînd tata aducea de afară omăt pe mătură şi trecea peste covoarele înşirate pe podea. Se topea îndată, dar mirosul de proaspăt... desfunda orice nas. Şi mai aducea albituirle de pe sfoară în casă şi le scutura. Promoroaca mai nimerea şi pe faţa mea şi a fratelui meu... şi noi, ne cuminţeam pe dată, iar obrajii imediat se înroşeau. De asta mi-i tare-tare dor. Şi-mi mai este dor de baia, după care tata ne lua pe cîte unu în braţe şi ne ducea în dormitor, unde pe pat ne aştepta totul nou-nouţ: lenjerie, ciorapi, papuci de cameră... tricouri, pantaloni. Totul era nou. Şi după ce ne îmbrăcam, aşteptam cu sufletul la gură să se retragă ai noştri la bucătărie, unde vrăjea mama asupra bunătăţilor, iar tata vrăjea fără vreun succes.. curăţînd cartofi, morcovi şi ouă pentru salată, ca să deschidem campionatul-la-patinaj-artistic-pe-parchet-lustruit-de-tata. Ţine-te!!!!!
Ţinea concursul pînă ajungea la bucătărie vreun ţipăt ca din gură de şarpe.  Şi iar venea mama, îmbujorată şi furioasă şi îmi făcea mie cioc-cioc-cioc; în primul rînd pentru că eram cea mai mare, în al doilea rînd pentru că întrebam... "da ce ce numai mie cioc-cioc-cioc???".

Şi, totuşi, niciodată nu am văzut-o pe mama mai frumoasă decît în clipele celea... Cînd întuneca, ne aşezam cuminţi în faţa televizorului şi aşteptam, fără să răsufleăm prea des, să se audă paşii bunelului pe trotuar. Dacă venea el, ne duceam cu uratul. Mama îl chema în casă ca să nu îngheţe pînă ne îmbracă. El se aşeza în faţa televizorului şi uita de "misiune". Acum aşteptam să auzim paşii bunicii, ca să ne scape din prinsoare. Îl lua la un fel de "Valsul fulgilor de nea", doar că altul era textul "refrenului".

Mersul cu uratul începea la bunei şi arăta cam aşa. Coboram toţi în vale: primul mergea bunelul, îl urma bunica care nu-l slăbea cu sîcîiala, după ea -  "dracii". Ajungeam la ei. Bunica îl trimitea pe bunelul în beci după mere şi în casa cea mare după struguri, apoi se aşezau cuminţi la geamul mic cu zăbrele şi începea urătura... De urat, uram noi cam slab, dar recompensa era destul de buuună. Apoi mergeam, pînă la mătuşa noastră, sora tatălui, care stătea ăn celălalt capăt de sat... şi apoi, ne întorceam acasă... fiind amîndoi de acord că "iarna-i grea, omătu-i mare...".  Odată ajunşi, ne dădea mama de mîncare, iar nouă ni se băteau calicii la gură... de foame; mamei i se umezeau ochii, şi îl striga pe tata, ca şi cum tare supărată, iar noi deja ştiam că ea-l cheamă ca să ne vadă şi el cum mîncăm.

Moşule, momentele astea nu am să le uit niciodata, da?! Te rog, fă aşa ca să nu le uit niciodată. Te rog.

.... de asta te iubesc. Pentru că îmi păstrezi amintirile intacte şi mi le aduci de fiecare dată cînd vine Crăciunul... le păstrezi cu sfinţenie. De asta te iubesc, aşa cum eşti. Cu nasul roşu, cu fruntea în zulufi artificiali, cu mustaţa vopsită cu acuarelă... Aşa te vreau. Pe altul nu-l cunosc.

Îmi cam pierd firul gîndului... îl pierd pentru că nu-l ţin în frîu, îl las hoinar, prin anii care au trecut, prin durerile care s-au strîns, prin dorurile care mă macină. Am vrut să-ţi povestesc cum a fost acest an. Nu pot spune că a fost  tare greu, dar nici uşor nu a fost. Am numărat de vreo 30 de ori nişte cearcăne albastre sub ochi.( de la nesomn, să nu te gîndeşti la prostii).. am mai făcut extensii cîtorva fire albe, am mai lăsat să se pună praful peste cîteva emoţii cum am lăsat să se usuce cîteva lacrimi... am rambursat cîteva sute de zile Vieţii-care-Trece.

Într-un an sunt 12 luni. Şi anul acesta a fost într-o continuă fugă, după ceva ce nici măcar nu ştiu dacă există. M-am tot ţinut, de-a lungul anilor, de o Umbră. O umbră cu multe umbre legate de ea. Sumţeam că ajung şi eu să fiu una din Umbrele-surori ale Umbrei-mamă.

Acest sfîrşit de an m-a descotorosit uşor-uşor de această Umbră. Şi acum respir în voie şi aştept Sărbătorile cu atîta dorinţă, cu atîta dor cum nu le-am aşteptat niciodată în viaţa mea; poate doar în copilărie.

Şi uite, nici nu pot să o trec pe lista realizărilor, pentru că asta chiar nu mi se datorează.

Anul acesta am călătorit. Trebuie să spun... şi în acest caz, nu mi se datorează.

Ce-am mai făcut?!

Mi-am recuperat aripile... Şi zbor.

Te aştept să vii, Moşule.

Te aştept să-mi aduci amintirile şi în acest an. Amintirile ...

Cele mai curate, cele mai adevărate, cele mai colorate din viaţa mea. Şi te mai rog ceva; adu-mi mirosul de scîrţ-scîrţ, şi visele. Pune-le în cufărul cu prosoape, sus, pe cuptorul bunicii.

Ştiu, din an în an, tot mai greu îţi este să-mi îndeplineşti dorinţele.

Îţi promit că am să cred mereu în tine şi nu am să uit niciodată mirosul de copturi cu amoniac pe care mama le rumenea frumos în cuptor; ne punea cîte una în palmă şi noi urlam de bucurie, dar şi de durere, pentru că aburii ne frigeau mîinile. La fel, îţi promit că nu am să uit niciodată cum îmi făcea mama cioc-cioc-cioc şi cum făcea zăpada scîrţ-scîrţ, dar adu-mi în fiecare an mirosuri din copilărie; aruncă-le prin hogeac, lasă-le lîngă uşă. Dimineaţa, cum am să mă trezesc, am să le adulmec, exact ca o hulpe, aşa cum adulmecam locul bomboanelor cînd eram mică. 
... sunt ceea ce am avut eu mai ADEVĂRAT în viaţă. Şi dacă ceea ce-mi păstrezi tu în suflet, de atîţia ani, e adevărat, cum poate lumea să creadă că  tu nu eşti ADEVĂRAT.

Ai să vii, Moşule???? Ai să vii, da?!

p.s. Moşule, şopteşte-i mamei la ureche să-mi facă cioc-cioc-cioc că tare sunt proastă uneori şi mai şopteşte-le celor de la Zoom să-mi facă o reducere la obiectivul cela nenorocit.
Cum să-mi iau cameră fără obiectiv, ha?!

Am să te aştept, Moşule.