Cînd am văzut de cînd nu am scris... m-am încuiat...

Da, nu e prea frumos, dar atîtea am avut de făcut săptămîna aceasta, încît am impresia că a şinut vreo două-trei luni.
Luni, am filmat cu echipa NorocTV pentru piesa "Un NIMENI"... . A fost o experienţă tare frumoasă, mai ales că mi se întîmplă rar aşa ceva (de ce?! vă spun altădată).

Da, a fost frumos. Prea frumos ca să dureze toată săptămîna. Le mulţumesc tare-tare mult că s-au gîndit la mine.

Marţi, am fost...la pat, muribundă, pînă la ora 9.00, că după asta nu "a fost chip" (cum spune mămuca mea), că aveam treabă la radio, aveam de machetat un material la revistă şi trebuia să reuşesc la emisie, dar şi să depun dosarul pentru viză. A! Era să uit! Asta nu e tot!

Tare frumos şi organizat, după ora 20.00, ne-am dus cu întrega echipă, la Tohatin. ...

Acolo.... veselie... hram....Primar General de Chişinău.... şi echipa RADIO NOROC (Redescoperă Moldova).
Trebuie să mulţumesc şi tuturor artiştilor, în numele colegilor mei de la Radio, pentru receptivitate, pentru dispoziţia maximă pe care au instalat-o acolo şi pentru fidelitatea de care au dat dovadă încă o dată în plus.

A fost o seară frumoasă, alături de cei care i-au "bătut" în finala "Redescoperă Moldova cu Radio Noroc. Ai grijă de localitatea ta". Cotiujenii-Mari au fost la distanşa de cîteva voturi. Tohatin.... Învingător!

Miercuri - rutină, gînduri, stres, emoţii... iau viza, nu iau viza.... iau...nu iau.... încă  nu ştiu....

Joi - URA! VIZA!

Vineri - pregătiri... zi importantă pentru familia noastră... secrete...

Azi (zilele noastre) - venit de la ţară, Radio, bagaje.... dar şi însemnări zgîrcite pe blog. Cer scuze, dar am promis şefului că pînă plec, îi pun UN scenariu pe masă. Şi trebuie să mă ţin de cuvînt. Ştiu că nu are timp pentru blog, dar ştiu că trebuie să mă ţin de cuvînt, deşi e cam greu să mă concentrez.

E aproape gata, încă o jumătate de oră de lucru şi pot să mîă culc ca să mî trezesc mîine dimineaţă...

La 8.00 - destinaţia Roma, cu conexiune prin Milano.Academia Română în colaborare cu Comunitatea Moldovei, organizează lansarea unui volum de poezie, tradus în limba italiană a Marelui Poet, Grigore Vieru.

Sunt mîndră că am fost invitată să particip şi eu, mai ales că traducerea a fost realizată de Valentina Corcodel, Tatiana Ciobanu, dar şi Claudia Lupaşcu, profesoara mea de limbă şi literatură română.

Participă:

Mihai Bărbulescu, Directorul Academiei Române

Francesco Baldasi, poet

Daniela Crasnaru, poetesă

Isabelle Haile, interpretă

Leonid Buzurnîi, autor Teatro "Satiricus"

Invitat special: Excelenţa Sa, Ambasadorul Republicii Moldova în Italia, Prof. Gheorghe Rusnac

P.S. Vă povestesc despre toate cînd mă întorc. Îmi iau "cosmeticika" (laptopul) cu mine la Roma şi am să mă strădui să pun şi fotografii de la eveniment, dar şi de cît ...oi vedea acolo...

Azi îţi dau nişte poze de la filmările de luni....

Noapte bună...

Tre să termin scenariul, dar şi eseul despre Grigore Vieru.

Aşa că voi dormi în avion (dacă mă vor lăsa).                

Nu întotdeauna e atît de important să ştii unde e acel "al meu"... important e să ştii că este, că nu eşti agitată cînd te gîndeşti la el, că te liniştelte numai gîndul că este... Aşa mă simţeam eu în acea frumoasă toamnă, ... şi nu mai contează că e scurtă şi pe "ducă...".

Iubire zăludă...

Plouă cu lacrimi şi faţa-i pustie

Iar vîntul, complice, se ceartă cu-n nor,

De mîine el pleacă, ea aşteaptă să-nvie

O iubire zăludă, cerşită în zori.

E-o ambiţie veche, să moară iubită

Şi să vadă tot prostul că iubeşte şi ea

Şi nu-i vine să creadă, că la capătul străzii,

O iubire zăludă neiubită murea.

Vreau uneori să tac.

Am vrut să tac. Aşa îmi recapăt puterile. Nici măcar nu ştiu cui îi zic acest lucru. Poate sufletelor care m-au căutat.... Am lipsit pentru că prea mult am aşteptat acestă toamnă. Şi am supărat-o cînd a venit... Da, hai să o iau de la un capăt.... Cred că nu mai sunt inspirată cînd spun că sunt înnebunită după toamna. Îi simt mirosul din vară, cînd e pe drum. Poate totul se petrece în mintea mea, poate nici nu există TOAMNĂ ca atare... poate doar aşa au numit-o muritorii. Perioadă de timp, care vine după vară şi precedă iarna... Sunt "de primăvara", dar iubesc toamna. De mică. Cu ploi ciobăneşti, cu răzmuiere de inimi, cu desfundare de drumuri, cu tot ce aduce şi ia. Iubesc toamna - toată. Cuvîntul acesta, consoanele şi vocalele ei, iubesc imaginile pe care le pictează în mintea mea, iubesc răcoarea pe care mi-o pune pe inelar şi mai iubesc ochii ei tulburi. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoşi ca ai ei. Ochi de un gri sumbru, reci şi totodată cuminţi, parcă resemnaţi un pic şi maturi, mai mereu plînşi şi atît de adînci... Nu am întîlnit nimic mai tulburător. E incredibilă. Singură. Atît de singură... Trecem cu atîta indiferenţă pe lîngă ea, deşi ne petrece cu atîta înduioşare. Zilele trecute am stat, uitată, vreme de cîteva ceasuri într-un crîng din apropierea Chişinăului, ascultînd toamna. Nu era în toane bune. Nervoasă, agitată... dusă pe gînduri, supărată chiar... Vreo oră nu vru să-mi vorbească. Stătea ca o nebună, cu ochii duşi, fără să mă observe. De fapt, ştiu sigur, că mă observase, dar nu voia să-mi vorbească. Era supărată...

Am stat în tăcere multă vreme, apoi, într-un tîrziu am întrebat-o: 

- Eşti supărată?

- Sunt.

- De ce?

- Pentru că nu mă observi. Eşti superficială. Minţi cînd spui că mă iubeşti... Minţi!!! nu ai timp niciodată pentru mine, deşi vin pentru tine. Vin pentru că te cred cînd spui că mă aştepţi, că respiri mai uşor toamna, că adori să umbli prin ploaie.. Nu mă mai iubeşti.
..... cînd m-am trezit, cerul se îndrepta spre amurg. Nu-mi venea să cred că am adormit undeva, într-o pădure, care nici măcar pădure nu era. Am pornit motorul şi am luat-o spre mulţimea de lumini, între care la sigur era şi una a mea. Odată ajunsă în oraş, mi-am zis că nu e bine să-i neglijezi pe cei pe care pretinzi ca-i iubeşti. Am parcat, undeva pe "31 august"... şi am ieşit să bat pasul o vreme...prin parcul în care s-a instalat de mai bine de-o lună TOAMNA. Toamna viselor mele, toamna care m-a învăţat că nu e bine să-i neglijezi pe cei pe care pretinzi că îi iubeşti.

- Alo?! Unde eşti? Vii acasă?                

- Un pic mai încolo...

- Cum? Ai ceva?

- Da, mă văd cu cineva...

- Cu cine?

- Cu toamna.... mă întîlnesc cu Toamna.

- Du-te naibii, ai înnebunit de tot... da, de fapt, poate o întrebi dacă nu vrea să meargă... la Kirkorov... da?

- Bine, o întreb... .

... mă aştepta. M-am aşezat cuminte alături şi am lăsat-o să-mi spună ce vrea. Tare sturluibatică mai era. S-a jucat cu nişte hîrtii (bănuiesc că de valoare) şi l-a alergat pe un biet ochelarist...pînă s-a aşezat şi ăla neputincios pe o bancă, înjurînd pe sub nas...tare amuzant. Apoi, băgăreaţa, i-a ajuns din urmă pe doi "stricaţi" care se iubesc(deocamdată), dar care nu ştiu unde ar putea să se ascundă ca să nu-i vadă toată lumea sărutîndu-se... şi se certau, şi plîngea nebuna...de sărea geaca aia "emo" de pe ea. Ştii, a reuşit să-i împace. Cum?! Nu mă întreba, că nu ştiu. Apoi, mi-a povestit despre culorile ei, despre cum să-ţi ascunzi iubirea printre frunze colorate, despre cum e bine să respiri şi alături de cine, despre cum e mai uşor să ajungi la stele, sau cum e să le cultivi la balcon, apoi mi-a zis că nu ar fi rău să învăţ din nou să fiu zăludă, că-mi stă bine, apoi, îmi luă capul în mîini... şi-mi spuse că a fost supărată pentru că nu aveam timp pentru ea: pentru privirile mele duse, pentru tăvălirea pe jos, pentru un plîns de ăla, "domnesc", care îţi ia coardele vocale şi le gajează pentru vreo două zile.... despre cît de frumoasă e ea şi cît de proastă sunt eu. 

 Apoi, mi-a permis să conspectez.... şi am aflat că toamnele vin la noi ca să ne înveţe ce înseamnă prioritate, "cel mai important" şi cum se descifrează "am nevoie de tine".

Toamna nu e doar o perioadă de timp care vine după vară şi precedă iarna.Toamna e locul unde se întălnesc iubirile imposibile, dulcile tristeţi şi sufletele singuratice.Toamna este anotimpul celor care înţeleg că nimic nu e mai important decît cei pe care PRETINZI că-i iubeşti.

Violetă, de catifea, nobilă şi sturluibatică pe alocuri şi... atît de dragă...toamna asta mi-a iertat indiferenţa. Şi acum, ştiu sigur, ea a venit .... şi pentru mine.

Gîndul acestei seri...

Trăieşte frumos şi calitativ. Asta e cea mai cruntă răzbunare.

p.s. Nu-mi amintesc cine a spus-o, ştiu sigur că aşa spunea eroina unui film pe care l-am urmărit acum mulţi ani.

Redescoperă Moldova cu Radio Noroc

"Ai grijă de localitatea ta".
Aşa am intitulat această campanie care se adresează MOLDOVEI, oriunde nu ar fi ea.
Intră şi tu pe http://www.radionoroc.md/ şi vezi ce ne-am propus.
Suntem la a treia ediţie de "Redescoperă Moldova".
Am fost cu întreaga echipă la Ştefan-Vodă, localitate care a găzduit primul concert Radio Noroc, apoi am ajuns în Lozova, Străşeni şi am văzut ce înseamnă "moldovenii cînd se-adună....".
Scrie-ne, povesteşte-ne despre localitatea ta, despre oamenii de-acolo, tradiţii, curiozităţi.... orice. Povesteşte-ne despre ce s-a mai făcut în localitatea ta în ultimii ani: drumuri reparate, grădiniţă, şcoală.... şi votează-ţi localitatea. Chiar dacă nu eşti în ţară, fii alături de ea şi convinge-ne că merită să ajungem în localitatea unde te-ai născut.
Lasă-ţi sufletul să se întoarcă acasă în acestă toamnă cu Radio Noroc.

Încă un gînd al acestei nopţi fără sfârşit...

Fericirea este una dintre feţele ascunse şi nespălate ale suferinţei. (Soren Aabye  Kirkegaard)

Gîndul acestei nopţi..

Să mulţumim cerului că ne-a lăsat un pic de iluzie, care ne îngăduie să fim folositori şi plăcuţi altora - adică să nu ştim ce gîndesc despre noi prietenii noştri; să-i mulţumin pentru că lumea nu este făcută din oglinzi care să ne arate ce figură facem şi să ne înfăţişeze exact ce se petrece în spatele nostru... (George Eliot)

p.s.... Fără P.S.- um.

Maria Şleahtiţchi

.... nu avea părul scurt, vopsit cu cărămidă sau decolorat cu apă oxigenată. Nu avea permanent, deşi era măritată. Nu-i ţăcăneau flecurile de metal cînd mergea, mai mult, cred că nu şi le-a schimbat niciodată pe cele originale. Zbura. Mereu. Nu ştiam niciodată cînd va intra în aulă şi nu am văzut-o nicicînd să stea la "bună ziua" pe coridoare.
Era alta. Nu ştiu cum să zic.... îţi lua sufletul şi-l ţinea în buzunarul taiorului pînă la pauză. Era atît de alta, încît mereu mi-a fost frică să nu o dezamăgesc.
...şi m-am legat de ea, deşi nu i-am spus-o niciodată. Pentru că m-a învăţat să-mi scriu gîndurile, să fiu coerentă şi (uneori) explicită, m-a învăţat cînd şi cum să citesc din Eminescu. La un moment dat, mi-a zis simplu: "Gata, fată, e prea mult Eminescu în capul tău."
De la ea mi se trage cărarea pe mijloc şi coafura "linsă de viţelul bunicii". (adică fără bucle şi sarmale)
De-ar şti cît de mult a făcut pentru mine...
Mirosea frumos. Ca un copil. A levănţică. Mirosea a flori de cîmp şi sinceritate. Avea încredere în noi, iar noi îi răsplăteam încrederea cu iubire. Toţi o iubeam. Şi mama mea care nu o văzuse niciodată, şi tata care ne poreclise pe amîndouă "molii" şi care mă tot speria că se duce odată la Universitate să-i spună că i s-au aşezat rărunchii de atîtea cărţi cît a tot tîrît în spate de la Iaşi pentru mine la recomandarea ei...şi iubitul meu care avea urechile scorojite de atîtea povestiri despre ea.
Era o doamnă. Una adevărată. O Doamnă prin naştere. Purta părul drept, slobozit pe umeri, cu o cărare pe mijloc. Era rar, nu avea o coadă de cal năzdravan, eu o aveam. Al ei, îl strîngea uneori într-o codiţă de şoricel gri-petrol, aşa cum e şi a mea acum, peste 15 ani.
Avea şi un zimbet, de ştrengăriţă prinsă la copacul cu cireşi amare al vecinului. Era tînără şi frumoasă, şi deşteaptă, şi bună, şi o profesionistă.
De la ea am învăţat cum "cade în sus Luceafărul". Şi avea un nume, curat ca şi ea. Maria.
E profa mea de literatură. Maria Şleahtiţchi. Mi-a predat "Curs special de Eminescu".
Îi sunt recunoscătoare pentru simplu fapt că nu o singură dată şi-a oferit plămînii, ca să putem respira prin poezie.
Şi a reuşit.

Recunoştinţă....

'neaţa!
M-am trezit. Aiurea. Am impresia că-s mai obosită decît aseară cînd mă culcasem. Cel puţin intenţionam să dorm măcar ...cît este recomandat.  Nu a fost. Capul vuieşte, am impresia că îmi pică carnea de pe os.
Sau vine virusul şi peste mine, sau toamna asta îşi bate joc de planurile mele. Nu-mi pot găsi nici o ocupaţie care să mă inspire la ora asta. Gînduri....gînduri... gînduri... mă doare capul de la ele. Şi-s aiurite, sfinte Sisoe, (că tot adormisem aseară cu "Minunile Sf. Sisoe" de G. Topîrceanu), şi-mi par atît de realizabile, încît adorm fericită uneori, ca o proastă şi ... ca o proastă mă simt cînd mă trezesc. (pînă şi în oglindă mi-i ruşine să mă uit)

Încerc să-mi amintesc ce căutam eu aseară prin bibliotecă de am dat de Topîrceanu şi de "minunile sfîntului...".
Ştiu că ... m-am cocoţat în pat pe la 22.00 şi m-am apucat de schiţat nişte idei pentru campania "Redescoperă Moldova cu Radio Noroc". Apoi, toate au luat-o razna... Ba mă luau năduşelile şi rugam să mi se deschidă geamul, ba mă luau frigurile. În ţopăiala asta .. geam - pat - geam... sfîrşi prima repriză  la ProTv. Cred că nu aş fi ştiut cine joacă dacă nu realizam într-un sfîrşit că-mi crapă timpanele de la gălăgia tribunelor goale.
Pînă la... "dau în păcat" nu mai e cale lungă...iar şansele ca nu numai Dinamo să sfîrşească prost, dar şi ai mei... cresc direct proporţional cu prostiile pe care le fac ăia pe teren. ( nu au fost prea străluciţi nici ăia de la Panathinaikos)

..Alo!!!!! Daţi mai încet că-mi crapă ţeasta!!!

Piticul... ia atitudine imediat. Parcă-parcă vru să-mi rezolve problema.. şi ... de aici începe povestea cu Frumoasă din pădurea Adormită... Oameni buni, încremeneşte copilul meu cu telecomanda aia nenoricită în mînă.
Ovidiu!!! la tine mişcările sunt pe slow motion?! dă mai încet... că lepăd casa.
.............
Liniştea s-a instalat cînd s-a sfîrşit meciul, dar nu pentru multă vreme. Pînă la rezumat. Şi aici nu am mai răbdat.
hai... că am ajuns în sfîrşit la Sf. Sisoe.. adică mi-am amintit cum am ajuns să citesc asta aseara...
M-am enervat şi cînd mă enervez, am nevoie de ceva litere să buchisesc. Ce era la margine, aia am luat....

Boon, pînă aici. Aproape 5.00 în Chişinău, iar eu nici măcar închişi nu pot ţine ochii...

Şi uite, dau de numărul de vizualizări... în ultima vreme.
1000!!!! Atît de puţin pentru lumea mare, dar atît de mult pentru mine.

Aş mai fi scris. Vreo prostie, că la ora asta, după o noapte nedormită (cam 2 ore), nu mă mai duce capul la lucruri deştepte, dar o las pe asta, că tot m-am chinuit un ceas, să fie drept exemplu cu eticheta: "Aşa nu trebuie să scrii!!!" şi mă duc pînă la baie să-mi trag trei palme şi să-mi zic: Ce faci, Nebuno?! Asta-i scris la tine?! Asta-i temă?! Asta-i idee?! Nu ţi-e ruşine de cei 1000 de oameni care au intrat la tine?!
Spune-le mulţumesc. Pentru că nu ţi-au trimis vreo porcărie, pentru că ai noroc, pentru că poţi spera că după un somn lung vei fi mai inspirată.

p.s. Nu scriu pentru mine. Eu, nu ştiu cum,... da parcă mai tare vreau să-mi trăiesc viaţa decît să o scriu pe blog. Scriu pentru că-mi place să scriu. Scriu pentru că vreau să intri, vreau să ştiu că nu sunt singură.
Sunt sinceră, atîta cît pot fi, cît pot să-mi permit, pentru că pînă la capăt niciunul dintre noi nu poate fi sincer, nici măcar atunci cînd rămîne faţă în faţă cu sine însuşi.
Aşa că nu am să încerc să te conving despre cît de "despletită" vin în faţa ta, nu am să postez numai "ceva drăguţel", nu am să stau să "ling" ca totul să fie perfect. Poate mi-a scăpat vreo atributivă neizolată, din alea explicative, sau poate am izolat o determinativă, sau poate altceva mi-a scăpat... şi astea nu sunt  singurele păcate.
Mi-i ruşine?! Nu ştiu. (dacă sincer, da, dar uite că nu am recunoscut din prima).
Primeşte-mă aşa cum sunt şi lasă-mă să-ţi spun cît de mult însemni pentru mine. Lasă-mă să-ţi spun ce am simţit eu cînd am văzut cifra de 1000... lasă-mă să-ţi spun cît de mult vreau ca cifra asta să-şi înmulţească zerourile. Şi cît de mult îmi doresc să nu te pierd.

Îţi mulţumesc pentru că exişti, oriunde nu ai fi.