Scrisoare fără destinatar...

A trecut mult timp de cînd nu ne-am întîlnit. Mi-a fost dor, dar nu am putut veni la marginea nopţii noastre, aproape de tine, de durerile ce ne macină, că la bucurii nu ştiu de ce, dar n-am cînd mă gîndi, poate cauza e lipsa lor...

Toamnă. Tot mai puţină şi mai puţină... Se duce şi asta mă înfioară.
Afară cad frunze, ultimele frunze care îmi mai recunosc paşii. Am luat o carte, dar nu mă lasă aceste frunze, să mă adîncesc în ea, nu mă lasă să mă ascund, să rămîn în această carte ceva vreme, pînă cade ultima dintre ele, ca să nu doară..... să doară.
... a rămas în urmă tot ceea ce putea fi doar înainte. Timpul a trecut nemilos de repede lăsînd urme adînci, încît nici ploile toamnei, atît de dorite, nu pot umple golul rămas în urma ta.
Nimic nu se repetă!!!!!!!! Aş fi vrut să nu cunosc acest adevăr amar, cel puţin la aceşti ani, puţinii dintre care şi mai puţini fericiţi.
Această toamnă rece şi monotonă mi te-a răpit şi de acum înainte vei numai al ei. În care ochi acum se oglindeşte durerea ta şi cine-ţi citeşte după cutele adînci ale gîndului tău pribeag, rătăcit printre frunzele mari ale toamnei cu care nu mai pot să mă lupt, căci bezna a înecat lumina puţină din ochii tăi.
Ai trecut pe lîngă durerea mea fără s-o simţi. Ai trecut pe lîngă durerea mea fără s-o auzi. Dacă-aş şti că e de vină numai toamna, aş aduna fiecare frunză readucînd-o la viaţă, prin dorul ei veşnic, ce nu se usucă, ce nu trece, ci doar doare adînc şi sfîşietor.

Tăcere... Nu mai sînt stăpînă pe gîndul meu, voinţa de fier de care te minunai a pierit. S-a frînt uşor de la plecarea ta. Stropii reci „de ploaie” brăzdează obrajii, iar noaptea nu mai linişteşte ca altădată. Mi-e frică de bezna ei nepătrunsă în care cît nu te-aş căuta, nu te mai găsesc.
Tu, care mi-ai răpit tihna şi liniştea şi le-ai dus în lumea ta străină, departe de lumea mea, tu care-ai plecat fără să spui vreun cuvînt, fără să ridici privirea ochilor pe care-i iubesc, tu, anume tu eşti acel la care revin de fiecare dată pentru a regăsi liniştea din adîncul ochilor şăgalnici, în care scînteile bucuriei se aprind atunci cînd te aştepţi cel mai puţin. Te-am lăsat să pleci, pentru că oricum erai pe drum, de unde nu era cale de întoarcere.
Nu mai e nimic din ceea ce a fost. Sînt nebună de dor, deşi ştiu că şi un dor e trecător şi nu vreau ca alt dor să-mi umple golul rămas în urma ta. Plouă mărunt.

Poate s-au redus toate la ţigara neatinsă pe un colţ de masă?! Scrum - iată tot ce-a rămas de la tine, ce-mi aparţine încă. Nu-ţi găsesc nici o scuză, vreau să vii, să mă aperi de ploaia cu ochi pustii care răzbate prin geamul spart. Ai venit o clipă să-mi reţii norocul fugar, pentru a alunga liniştea chinuitoare din bezna ochilor în care a încăput atîta durere, dar nu şi durerea mea.
Mă doare liniştea.
Liniştea în care aştept să vii.
Ştiu că nu vei veni...
Ştiu că nu...
Ştiu...