Am fost duminică la “Delice d’ange”. Era multă lume. Prea multă. Întotdeauna am iubit localul ăsta. Pentru că pot merge acolo cu copilul meu. Mi se pare foarte importantă locaţia unde poţi să-ţi duci copilul, ca de altfel cum e important omul cu care faci un copil, sau cel cu care-ţi creşti copilul. De ce? Nu ştiu. Adică ştiu de ce e important omul, dar nu înţeleg de ce e atît de important şi locul. Îmi place şi gata. E cald acolo, e oarecum “noblesse”. Aşa mi se pare mie.
Aşadar, era multă lume. Mesele forfoteau de parcă ele erau vii, nu cei care se adunaseră în jurul lor, iar eu cu Ovidiu eram înghesuiţi deoparte de doi care-şi sfîrşeau amarul divorţului între două porţii de “Opera”, iar de cealaltă de o familie numeroasă…mamă, tată, soacră, cumnate.. copii şi incă o femeie în stare cronică de graviditate. Pe unul îl alăpta, pe altul îl aştepta.
Simţeam că “Opera” mea, asupra căreea deţin drepturile de paternitate va leşina în minutul imediat următor de foame, iar cealaltă “Opera”, întîrzia să apară la braţ cu ceaiul verde pe care-l comandasem.
- Mama, de ce moare o iubire?
- De aia...un răspuns mai tîmpit chiar nu puteam da acum.
- Nu ai chef de vorbă?
- Nu.
- De ce?
- Pentru că-mi explodează creierul de atîtea întrebări.
- Lasă-mă un pic să-mi trag sufletul.
- Bine, iartă-mă.
Ovidiu tace, tac şi eu, dar simt că lacrimile mă curtează şi că acuş îşi vor face loc la masa noastră.
Mă duc la baie.
.... De ce mor iubirile? De aia.... Abia ajunsă la baie, lacrimile se spală pe mîini şi o iau razna, eu tot mă spăl pe mîini şi dau drumul gîndului în trecut. De ce mor iubirile...?
Rămîn o vreme cu mîinile sub jetul de apă şi las ochii să se usuce. Cineva bate în uşă. Interesant, tot vrea să afle de ce mor iubirile ?! Ies, cu ochii oarecum zvîntaţi şi cu mîinile ude.
- Duţu, iartă-mă. M-ai luat prin surprindere. E un subiect dureros pentru mine.
- Tu iartă-mă. Nu trebuia. Hai să mîncăm, da ?
- Da, pui.
La un moment dat ajunge la mine un crîmpei din discuţia celor doi ce stau alături:
- Cum te simţi?
- Nu ştiu. Straniu. Tu?
- Mi-i greu. Nu înţeleg cum am ajuns aici. Cum vom trăi mai departe?
- Nu ştiu.
- Azi putem dormi untima oară împreună?
- Da. Cred că putem.
Am plecat. Aveam un singur gînd, să-mi găsesc un job, să am unde sta şi să continuu să trăiesc.
Nu am spus niciodată că a fost uşor, că nu am plîns, că nu am avut dubii, dar am deschis fereastră după fereastră,am ventilat cît am putut rănile, mi le-am lins ca un cîine vagabond, am invidiat iubire după iubire, am murit noapte de noapte, şi am reînviat în fiecare dimineaţă. Din primul onorariu mi-am luat o sită deasă şi am cernut în continuare toate dorurile, tot oftatul, toate flash-back-urile colorate, toate reminiscenţele memoriei, toate imaginile, toate locurile, toate simţurile care trezeau în mine senzaţii, deschideau răni ce abia-abia de începeau să se cicatrizeze. Am încercat să găsesc soluţii, nu să caut în mine răspunsuri.
Ziua munceam. Primele săptămîni au fost trăite cu o doză de inconştienţă. Nu-mi amintesc prea multe. Doar că-mi plăcea la nebunie să merg pe jos. Kilometri întregi. La început din plăcere, mai tîrziu pentru că nu prea aveam de drum. A durat o oră excursia de „bun venit”
Bucureşti, Eminescu, Alecsandri, Cogălniceanu.... Nu-mi amintesc exact, dar cred că am înconjurat tot centrul de cel puţin trei ori. Într-o zi, am ajuns, absolut întîmplător
- Bună ziua. Mă numesc...cred că deocamdată nu contează, dar ceea ce e important să ştiţi e că am nevoie de un post aici, cel mai bine mi-ar veni dacă ar fi limba romînă, întrucît.. înţelegeţi, da?! Numai că, Vă rog, nu mă daţi afară şi nici nu mă minţiţi. Asta-i tot.
- Doamnă!
- D-şoară. Scuzaţi, am uitat să vă mai rog ceva... nu-mi spuneţi să revin peste vreo lună, sau altceva de genul ăsta.
- D-şoară. (a zîmbit). Aţi mîncat ceva azi?
- Da.
- Bine. Voiam să vă invit...
- Nu, de fapt nu am mîncat.
- Să mergem...Nu e departe. Acolo şi vom vorbi.
- Da, dar spuneţi-mi are rost, ca să nu pierd timpul...
- (a rîs) Da, cred că vom găsi o soluţie.
Şi nu m-a minţit. Pleca o doamnă în concediu de maternitate şi era liber, cel puţin pentru doi ani, postul de profesor de romînă în şcoală rusă.
A fost prima noapte care a venit peste mine fără să mă înspăimînte. Gata, ştiam că nu mă prăpădesc şi nu trebuie să mă întorc.
Dar, nu a fost să fie. Soarta avea ecuaţia ei şi nimeni nu ştia atunci cîte necunoscute vas trebui să le rezolv.
A doua zi, cînd veneam să aduc actele şi să discut formalităţile, am dat cu ochii de Liceul Prometeu. Acolo şi m-am oprit, deşi Gofol era un pic mai jos. Am intrat la d. Director cu aceeaşi expresie de „sînt cea mai potrivită candidatură...”. Şi am luat postul. Acum puteam să spun părinţilor mei. Voi lucra
... La asta mă voi gîndi altădată. Trebuia să-mi găsesc încă un job. Ce? Radio!! Prima adresă la care am ajuns a fost cea a „Polidiscului”. Acolo cred că pînă a veni eu, nu au mai avut parte de aşa reprezentaţie. Liviu Ungureanu şi Valeriu Ostalep, primii care au auzit că sînt Indiana şi că vreau să cînt. Acolo m-am simţit în siguranţă. Acolo am găsit oamenii care m-au susţinut, care m-au înţeles şi care m-au ajutat nu o dată. Dar,.... toate la timpul lor. A! Acolo, am văzut-o prima oară pe Nona Marian (ex - Fresh), cea mai deschisă fiinţă pe care puteam să o întîlnesc atunci. Ea a fost elexirul meu şi psihologul, şi sursa de încredere. Cînd i-am zis că vreau să mă fac interpretă, a zis simplu... Hai! Curaj!
Mă gîndesc acum că am avut, clar, noroc. Să întîlnesc oameni cumsecade.
Dincolo, uram nopţile. Pentru că ele scoteau la iveală colţii rînjiţi ai îndoielii, ai disperării, ai neputinţei.
Dimineaţa, dimineaţa era un ritual. Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute. Nu ştiam atunci să-i cer un job cu un salariu bun, ceream să-mi scoată în faşă oameni buni. Aşa şi-i spuneam: “Doamne, ajută-mă. Să întîlnesc oameni buni, care să credă în mine, adu-mi în cale oameni care ar putea să-mi fie prieteni.”
Ştii ce nu i-am cerut niciodată... să-mi aducă în cale un bărbat.
Şi Dumnezeu m-a ascultat, şi mi-a îndeplinit rugăminte. În zilele imediat următoare am întîlnit-o pe Alina.
Era şi ea lîngă Prometeu. Fiul ei urma să meargă acolo, deşi din discuţia noastră am înţeles că nu ţine la asta cu dinţii. Am învăţat de la ea multe lucruri. Era prima femeie, atît de tînără şi atît de înţeleaptă pe care o întîlneam în viaţă. E prietena mea, şi azi, după opt ani de cînd ne-am cunoscut. Am stat mult de vorbă atunci. I-am zis că sînt în Chişinău de cîteva zile. M-a întrebat atunci.
- Unde stai?
- Nicăieri, deocamdată. La o soră de-a mamei. Dar îmi caut. Pur şi simplu e greu de pe taxofon să cauţi gazdă. Mereu te scoate cineva..
- Uite, ai aici adresa mea de la birou. Poţi veni şi poţi suna de acolo.
- De ce faci asta?
- Pentru că ai nevoie de ajutor.
M-am dus, chiar a doua zi. Fata de la intrare mi-a arătat spre un jilţ, mi-a dat telefonul şi un „Makler”. Urăsc publicaţia asta. Am răsfoit-o cîţiva ani, cu regularitate şi am luat atîtea ţepe, încît acum niciodată nu o mai deschid.
Peste ceva vreme, a venit Alina. M-a întrebat dacă am găsit ceva. Am zis, nu. Ştii ce-ţi propun eu? Am un apartament, pe Dacia (asta nu—mi spunea nimic), acolo stă mama mea, dar acum e
Am ajuns. Acolo, nu stătea nimeni, de ceva vreme. Era evident. Mi-a arătat totul, mi-a lăsat cheile şi a plecat. Eram atît de încordată, atît de schilodită, atît de singură. Am plîns pînă am adormit. Cînd m-am trezit, m-am apucat de făcut ordine. Eram atît de fericită şi atît de nefericită, în acelaşi timp. Mi-am făcut un ceai şi am ieşit la balcon. Era tîrziu, dincolo de fereastra proaspăt ştearsă, desluseam atît de clar străinătatea, în care poposisem. Vedeam, peste drum, geamuri de bucătărie, sau dormitpare, nu ştiu, dar mai ardea la undele din ele lumina şi m-am întrebat atunci, prima oară în viaţă: „Oare în marea asta de geamuri străine, se va găsi şi unul pentru mine?????” Nu mi-a răsouns nici liniştea, nici Dumnezeu, nici eu nu am avut ce să răspund. Nimeni nu ştia, doar timpul. Numai că el, la momentul cela, era cel mai mare duşman al meu. Noaptea ceea am visat... cu ochii deschişi...şi am văzut cu ochii minţii, pentru că inima mea murise, o iubire fragedă, cu nopţi albe, frumoase, visînd la „UN NIMENI” frumos, o iubire îngropată în mormane de scrisori uitate undeva printre cuverturile dogorite de pe cuptorul bunicii.
De ce mor iubirile????
Depărtarea, mi-am zis. Ea e răspunsul. Uite, dacă-am plecat, iubirea a murit...Şi-atunci o alta, ce-mi semăna leit, palidă ca o stafie, dar sigură, a ieşit la lumină, proiectîndu-se pe peretele din hol, grăbindu-se să mă contrazică: nu!, nu mai rupe atîta din tine, lasă-te în pace.... nu ai dreptate, nu depărtarea e de vină... apropierea ucide! Aminteşte-ţi! De ce ai fugit? Pentru că iubeai, sau pentru că muri iubirea, iar fără ea nu mai avea sens să continui. Aminteşte-ţi!!!!
Şi-am resimţit sufocarea şi gustul de sînge cald între dinţi. De ce doare atunci? De ce nu mă pot ogoi? De ce nu mă pot rupe de trecut pentru a merge spre o altă iubire, una numai a mea, pătimaşă, geloasă, nediluată şi dureros de dulce?! Pentru că eşti rănită. Pentru că cauţi răspunsuri, fără a pune întrebări. Pentru că laşi uşa deschisă, pentru că priveşti peste umărul tău. Pentru că nu-l ierţi şi nu-l laşi să plece. Iată de ce.
Pentru că eşti egoistă şi rea. Pentru că nu te gîndeşti acum la tine, dar te gîndeşti la el.
- Nu este adevărat. Vreau să uit, dar nu pot.
- Nu poţi?, nu există aşa ceva. Nu vrei, asta cred. Tu nu suferi, draga mea. Tu te complaci în situaţia de suferindă,în speranţa că cineva te va deconspira şi te-ar jeli.
- Dar?! Doare, înţelegi?? Acum cîteva luni nici nu puteam să-mi imaginez că aş putea să fiu aici, acum, singură. Eu nu aş fi lăsat niciodată casa, familia, tot... dacă m-ar fi iubit...
- De ce zici că nu te-a iubit? Pentru că nu te-a iubit aşa cum ai vrut tu? Şi la urma urmei, tu ştii ce înseamnă să iubeşti?! Vorbeşti despre iubire de parcă ai fi iubit.
- Dacă iubeai, nu plecai. Admiţi că ai iubit prea mult, dar nu admiţi că poate ai iubit prea puţin.
- Dar ce înseamnă „prea mult” şi ce înseamnă „prea puţin” pentru tine?
- Pentru mine... nu contează. Tu vrei să ştii, tu caută răspunsul. Nu pune nimănui întrebări, caută răspunsul numai în tine.
...Cum să caut în mine. De ce? Pentru că eu am cedat? Pentru că eu am înţeles că nu mai e loc? Dar de ce anume mie trebuia să mi se întîmple asta? Cum să-i explic sufletului meu obosit de atîta aşteptare că există iubiri neîmpărtăşite, un fel de „mai puţină iubire...”, după care tînjeşti, iubiri pe care le primeşti în vîrf de cuţit şi pe care ţi le-ai dori torenţiale...ca ploile de vară, cînd toarnă cu găleata.
"Mai puţină iubire", omoară şi ea? Sau poate tocmai ea, iubirea cerşită cu lacrimi în suflet ne poate salva iubirea?
