INDIANA

11 Wedding Trends for 2011

2011-03-07T20:55:00.000+02:00

11 Wedding Trends for 2011

Trebuie să crezi....

2010-04-16T16:37:00.000+03:00

Didol.... azi, fratele meu, ar fi împlinit 31 de ani. Îmi lipseşte tare mult...

2010-04-16T16:24:00.002+03:00

Din nou aici...

2010-03-24T12:37:00.002+02:00

Vă mulţumesc mult pentru tot. Pentru că mai veniţi aici, pentru că aveţi grijă să rămîneţi. Pentru că sunteţi.

www. indianazlotea.md

2010-02-26T12:57:00.001+02:00

http://indianazlotea.md/archives/1512

Iata şi casa mea nouă....
Vă poftesc. Cred că o "sfinţim" într-o zi...chiar în Postul Mare

Am lăsat pagini curate pentru tine, cel de va veni la mine....
Ca să laşi urme... Am să le păstrez... Crede-mă. Tu numai vină, te rog...

Ma duc la casa mea noua... Si ma doare sa o las pe asta....

2010-02-24T17:55:00.000+02:00

Ma duc la casa noua. Baietii de la "Narimsoft" m-au luat la injurat: "Noi tot exportam materiale si tot nu mai incetati sa scrieti aici".

Imi pare rau ca-i chinui, dar ma doare sa ma despart de casa mea. Parca-ar fi parinteasca. Nu stiu de ce?!
De fapt, stiu eu foarte bine.
Blogul asta a fost cel mai aproape umar pe care l-am simtit in momente grele. Asa s-a facut ca a ajuns sa fie cea mai buna prietena a mea, cea mai sigura confidenta, desi "secretele"... "se spun" pentru a fi pastrate...
Am venit aici cind mi-a fost greu si usor; imposibil chiar. Am venit aici cind eram acasa, sau printre straini... sau printre straini ca acasa... cealalta varianta... am avut noroc sa nu o traiesc inca.
Ce sa fac, daca ma iau lacrimile... Da, chiar asa. Fara metafore. Ma iau lacrimile. Mi-a fost cald si bine si mi-i mila sa o las.... Dar, am o casa... frumoasa. Pe care mi-am dorit-o. Mai incapatoare. Mai noua. Nou-nouta.
Inca nu ma descurc prea bine in ea, dar sper sa ma acomodez repede, altfel, ma intorc la "casa mea".
am norocul sa nu ma ambalez prea tare niciodata... am avut norocul sa fiu educata in asa fel, incit sa ma leg tare de oameni si sa ma tin strins, dar sa fiu lipsita cu desavirsire de "arta" de a ucide prin invidie, sau de ma tine cu dintii de lucruri materiale...
hai, ca revin.... am o interventie.... da m-o umflat si inspiratie...

Copacul fericirii...

2010-02-22T18:54:00.003+02:00

Zîmbeşte tuturor.

Construieşte un album de familie.

Numără stelele. Imită o persoană pe care o iubeşti.

Sună-ţi prietenii. Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!”

Vorbeşte cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altădată.

Sari coarda. Uită cuvîntul “ranchiună”. Spune “DA”.

Ţine-ţi promisiunile. Rîzi! Cere ajutor. Schimbă-ţi pieptănătura.

Fugi……. Cîntă……. Aminteşte-ţi de o aniversare. Ajută un om sărac.

Termină un proiect. Gaîndeşte! Ieşi pentru a te distra. Oferă-te voluntar.

Răsfaţă-te într-o baie cu spumă. Fă cuiva o favoare. Ascultă cîntecul greierilor.

Visează cu ochii deschişi. Închide televizorul şi vorbeşte. Fii amabil!

Dă-ţi voie să greşeşti. Iartă! Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru soare.

Arată-ţi deschis fericirea. Fă un cadou. Acceptă un compliment. Priveşte atent o floare.

Interzice-ţi să spui “Nu pot!” timp de o zi. Trăieşte-ţi clipa! Continuă o tradiţie

a familiei. Începe o altă zi. Astăzi nu îţi face griji! Exersează curajul în lucrurile mici.

Ajută un vecin la greu. Mîngîie un copil care suferă. Ascultă un prieten.

Priveşte fotografiile vechi. Imaginează-ţi valurile mării. Joacă-te cu jucaria ta

preferată. Dă-ţi voie să fii simpatic. Salută-ţi primul noul vecin.

Fă pe cineva să se simtă bine-venit. Promite cuiva că îl vei ajuta.

Aminteşte-ţi că nu eşti singur. Laudă întreit o faptă bună.

Primeşte în sufletul tău şi în casa ta un căţel de pe stradă.

Hrăneşte-l! Vorbeşte-i! Păstrează-l!

Şterge lacrimile de pe un obraz.

Cumpără-ţi o ciocolată.

Împarte-o cu un

pofticios. Fii iar

curios. Găseşte

un lucru nou,

ceva frumos,

ceva interesant.

Dă-te în leagăn.

Citeşte o poveste.

Povesteşte-o unui

copil. Scrie o poezie.

Dăruieşte-o “jumătăţii” tale.

Stai drept. Sădeşte un copac.

Mulţumeşte-le celor de la care ai învăţat.

Sădeşte şi tu un arbore al vieţii în inimă şi sufletul cuiva!

după: http://www.damaideparte.ro/index.php/copacul-fericirii/413/

Neaţa, zi de luni!

2010-02-22T10:49:00.000+02:00

Bună dimineaţa, zi nebună de luni.

Of, că mult mai e pînă în week-end. Şi cu toate astea nimic nu e mai bun pe lume decît o cafea dimineaţa devreme; singurul drog care mă trezeşte, deşi mai am unul... ce-i drept, ăsta mă adoarme - cetitul.

Roma... Niciun oraş din lume nu-ţi este egal şi niciunul nu-ţi este nici măcar pe aproape.... Asta nu spun eu, asta spunea Cicero.

Tre să recunosc, căpiez de plăcere cînd ştiu că sîmbătă voi fi din nou pe Via Nazionale. Dacă eşti pe acolo, hai să bem o cafea, sau un limoncello... Da nu vă gîndiţi la prostii. Aşa-mi veni mie o poftă de week-end într-o dimineaţă cum scrie la carte.

Cred. Vreau. ştiu c-am să am.

Înainte totul era ca la oameni...

2010-02-21T18:31:00.001+02:00

.... sau poate oamenii aveau mai mult timp să rămînă oameni. Şi relaţiile între ei erau mai puţin fugărite. Aveau timp pentru tăcerea dintre ei, mult mai mult timp. Pentru aer, pentru încredere, pentru copiii din ei, pentru ceea ce înseamnă clar.... sub clar de lună.
....
Nu am chef să scriu. Poate altădată. Vreau să vorbesc cu cineva. Oly!!!!!!
Unde eşti?! Am nevoie de tine!!!!

Astăzi şi semafoarele sunt îndragostite...

2010-02-14T23:24:00.000+02:00

... Mă ofileam sub privirea ochilor LUI absenţi...

Nu-mi place sărbătoarea asta. În general nu-mi plac sărbătorile, dar.. 14 februarie, necătînd la îmi-place-mie-sau-nu... vine şi face adevărată isterie printre îndragostiţi. Mai mult, pe cei care nu sunt îndrăgostiţi, îi ajută să înveţe "arta minciunii aşteptate şi răsplătite".
Azi răsună în toate casele un "te iubesc": dăruit, dat, vîndut, plătit, cerşit... ce mai contează.
Numai semafoarele astăzi roşesc pentru că sunt îndrăgostite.... .
Nu-mi place starea de mahmureală... adică acea de Î-N-D-R-Ă-G-O-S-T-E-A-L-Ă! Pentru că e nesigură... Ca să fiu fericită am nevoie de siguranţă, ca să "caut" să mă îndrăgostesc, am nevoie de exact contrariul... de nesiguranţă.
Întotdeauna am crezut că o iubire adevărată durează mult. Mai mult decît viaţa. Poate pentru că aşa scria în poveştile copilăriei mele, sau poate pentru că aşa voiam eu să scrie... Nu contează.
Trebuie să ai "şcoala trădării" terminată ca să trăieşti o iubire neterminată.
Poveştile există numai în poveşti.
Am vrut mereu ca timpul să se oprească în loc atunci cînd iubesc, să rămînă neclintit ca şi ochii care m-au privit prima oară, să nu mai duc dorul prezentului, să simt ceea ce visam să simt. Nu cu întreruperi, nu cu un orar prelungit, dar mereu. Să trăiesc banalitatea situaţiilor şi să nu găsesc nimic romantic în ele, iar dincolo de asta, să ies dimineaţa şi să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii, fericită că ceea ce trăiesc e adevărat şi nu se va sfîrşi niciodată.
....... .......

M-am trezit mult prea tîrziu azi.
Cînd merg la părinţi, întotdeauna mă trezesc tîrziu. Din camera surorii mele, am trecut dincolo, în camera părinţilor, lîngă sobă, lîngă cald, lingă ai mei. Prin geam soarele se vede alb-alb. De fapt, nu-l văd, doar îmi pare că văd ceva. Deocamdată ochii îmi sunt semideschişi, ca la Pufca (pisica Otiliei, soră-mea). Ovidiu e plecat la tatăl lui, tatăl meu e "pe urlaţi", cu copiii satului, la competiţii, Otilia... mă tot cată în cap, parcă am fi două maimuţe ce se păduchesc... mama îmi aduce ceva aburind.... zice că e cafea.. Nu prea-mi arde de Dragoste. Ce naiba ne apucă pe toţi?!
Isteria iubirii programate de calendar... ia ce bine mai trăim!
Nu mai vreau nimic, doar să moţăiesc ca Pufca, pentru că asta mi se pare tare romantic pentru o dimineaţă de duminică care îmi aminteşte că pot să fiu îndrăgostită.
Se pare că nu mai am prea mult timp că trage să moară această dimineaţă... şi "praznicul" va avea loc după-amiază... Iaca.
Cafeaua e bună, miroase a cafea. Învîrtita mamei miroase a dulceaţă de cireşe amare. Nu ştiu de ce îmi vine să plîng, da nu mult. Aşa, puţin, că am pentru ce. Da, după ce mai iau o gură de învărtită de-a mamei, îmi trece cu desăvîrşire jalea.

Ce bine e lingă mama...
Care dragoste?! Acum, că scriu, îmi este încă cald, ca şi cum aş fi încă acolo, lîngă mama, şi nu-mi vin fraze lungi. Poate nu-mi vin fraze lungi din cauza că iubirea nu se scrie în acest fel. Ea se scrie în cuvinte puţine, pentru că şi puţine fiind, sunt prea multe. Iubirea are nevoie de cer... Întreabă-te şi răspunde-ţi sincer: tu ai parte de cer?! Zilnic?! Sau la ore anumite?! Iubirea are nevoie de noi: de doi. Iubirea are nevoie de o lună portocalie, pe care numai noi să o vedem portocalie, de un parfum al culorilor pe care numai noi să-i simţit "trecerea" prin preajmă, iubirea noastră are nevoie de tăcere.
Ieri căutam liniştea şi iată, azi, am găsit-o. Lîngă soba mamei, unde frazele, ca şi gîndurile sunt scurte. Iată liniştea.
Dar mi s-a întîmplat să iubesc şi în cuvinte multe. Curgeau ca şi cum nu am mai vorbit sau nu am mai scris pînă atunci, pentru că atunci iubirea mea era curgătoare, era plină, era parfumată cu străduţe înguste, de un singur om, era portocalie ca şi plăcinta cu dovleac(stupidă comparaţie, da?). La naiba. Şi iubirea e la fel. Stupidă. Alteori e nemaipomenită. Apoi killer(cum dracu se scrie?!).

Nu vreau să pun punct, nu vreau semne de punctuaţie. O emoţie adevărată nu are nevoie de puncte-puncte, nici de exclamaţii cum într-un foc ce arde nu trebuie să sufli întruna. A greşit cel care a făcut această comparaţie... Un foc, odată aprins, are nevoie de lemne, o iubire are nevoie de ei: de doi... Piazza Navona, Fontana de Trevi... Hotel Giolli... Piazza Venezia, străduţele în care încap doar doi... sau Chişinău, Paris, Livorno, Moscova, Teleneşti... Iubirea poţi să o trăieşti în acelaşi fel, în locaţii diferite, în anotimpuri diferite. Şi îţi pare atunci că sunteţi doi, de fapt e atîta forfotă în jurul vostru.... Tot Universul lucrează atunci pentru voi. De unde credeţi că se iau cele mai fumoase apusuri sunt atunci cînd eşti îndragostit?! Pentru că Un Nimeni îl pictează...
Căutăm ceea ce nu există, e adevărat. Vrem mereu să ne fie confortabil, ca în copilărie, căutăm să fim răsfăţaţi la nesfîrşit... Da... nu există!!!! Există viaţă!!!! Adevărată!!! Şi în viaţa adevărată lumea se plictiseşte, se mai supără, are dispoziţie proastă, mai clachează. Asta e viaţa adevărată!!!! Şi rămîn împreună cei care înţeleg acest lucru. Iubirea e cireaşa de pe tort. Restul: nervi, scandal, căderi, plictis, .... dezamăgire..., face viaţa să fie adevărată.
Uf, mă ia... şi pe mine plictiseala. Sincer. Uite, acum, nu mai vreau nimic, deşi am atîtea încă de făcut: de dat două telefoane (da gata, că e prea tîrziu), mai am de făcut un spot şi un editorial, de călcat şi de spălat... da eu încerc să susţin proba sincerităţii.
O întreb pe soră-mea azi care e cea mai puternică dragoste?! După vreo jumătate de ceas, cînd deja uitasem că am întrebat-o în general ceva, ea îmi răspunse foarte încrezută: "Cea fără răspuns!".
Vreau să-i zic...că a citit şi ea prea mult, apoi îmi dau seama... că pe undeva, are dreptate.
Să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte, asta da, e maaaare dragoste, mînca-i-aş ochii de viperă, .... dragoste, auzi??
Ştii cum e cu iubirea neîmpărtăşită?! Ca şi cu următoarea frămîntare de limbă: el a înţeles că am înţeles că a auzit că am auzit că mă iubşete aşa cum mă iubeşte... Tîmpenie. O tîmpenie e iubirea asta, da uite, că azi, am mare nevoie de ea. Ca să am partea mea de cer. Oriunde. Şi la Chişinău, şi la Făleşti, şi la Paris şi la Roma şi în cafeneaua mea preferată de pe Via Nazionale.

Am nevoie de iubire ca să am partea mea de cer. Nu ca să fiu încăsnicită sau îndobitocită de un statut de apartenenţă. Pentru a respira larg, fără să fiu împiedicată. Am nevoie de o iubire cu program prelungit, pentru totdeauna, o iubire ca şi respirul, cu normă întreagă şi cu "contribuţii plătite la stat". O iubire, prin care să rătăcesc încîtntată şi fără frică, o iubire cu "acte în regulă" (şi aici nu mă refer la certificatul de căsătorie), o iubire proaspătă şi zglobie, nu una preocupată şi fricoasă. Vreau o iubire care să-mi dea certitudinea că tot cerul e al meu. O iubire care să mî înveţe cum să le vorbesc norilor aţipiţi şi cum să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii.
Dacă o găseşti, (iubirea), te rog, nu mi-o lua...
Nu e doar iubire, e inima mea...... .

P. S. Mulţumesc pentru cale. Sunt superbe.
Le-am fotografiat ca să rămînă mereu cu mine.
Iubirea e un job cu normă întreagă. Ca şi respirul....

Ultima oară...

2010-02-14T13:31:00.000+02:00

Multmuesc tare mult pentru fidelitate şi pentru tot ce eşti, dragă Maria.

http://www.youtube.com/watch?v=9Mr12a1sNXQ

Revenire...

2010-02-12T00:15:00.001+02:00

Căutam pe youtube şi am dat de ceva care tare m-a senzibilizat... Mulţumesc acelui suflet care s-a gîndit la mine, sau nu la mine... :)
Poate la altcineva s-a gîndit, dar am fost plăcut surprinsă....
Îi mulţumesc din toată inima pe această cale... Am să încerc să tot postez piese de-ale colegilor mei care îmi plac mie şi, cu siguranţă, Vă plac şi vouă..
Poate facem un top aici.. subiectiv, dar adevărat pentru starea din "adîncul" tău pentru acest moment.
Dacă ai o piesă care-ţi place şi nu ştii cum să o găseşti, scrie-mi, poate o găsesc eu.. aşa cum am găsit-o şi pe a mea:
"Revenire" text: Tatiana Şişcanu, muz. Octavian Coteţ

http://www.youtube.com/watch?v=NZJSUvYa1EI

Singur, fără nimeni... Ducu Bertzi

2010-02-11T23:58:00.000+02:00

Ducu Bertzi la Chişinău.

M-a îmbolnăvit de muzica lui Lorena, Lorena Bogza. Nu am tratat boala în fază de "incubare", am lăsat-o să se ducă de la sine... şi, de atunci, dintr-un simplu virus, care se acutizase a trecut în stare cronică... Aşa şi trăiesc... bolnăvicioasă, da fericită că-l voi vedea şi-l voi auzi... în februarie, pe 25.

Şi de asta îi mulţumesc Lorenei pentru acel CD, care a umplut inima mea de atîta lumină, care m-a făcut să plîng de atîtea ori, dar altfel, cu zîmbet.

Am făcut de atunci multe drumuri, am schimbat multe CD-uri; pe unele le-am făcut cadou, pe altele, le-am dus la gunoi... Ducu Bertzi a rămas în maşina mea din 2006 şi de atunci nimeni nu mi-l poate lua. Pentru că am o copie înauntru. Cînd nu am nicio sursă, "Floare de colţ" răsună în mine.

Acum cîteva zile... îi ascultam respiraţia, în mintea mea.

Departe, adînc, în mine.. era atît de tîrziu pentru a fi devreme... şi atîta cald am găsit acolo, încît nu mi-a mai fost frig.

p.s. Fotografia e preluată de pe pagina Artistului: http://www.ducubertzi.ro/

http://www.youtube.com/watch?v=mUk4xcbTChU

Tortul Valentinei pentru cafeaua mea... :)

2010-02-11T03:28:00.003+02:00

"Ce mai faci? Eşti bine?", cam aşa se petrec lucrurile de fiecare dată cînd întîlnesc vreo prietenă pe stradă.
Şi aş vrea să-i spun că nu sunt bine... gata-n.... nu mai e. A dispărut. Parcă s-a ascuns. Azi, m-am întîlnit cu cineva despre care pot vorbi mai mult decît despre mine. În primul rînd, pentru că nu-i tace gura niciodată cînd ne vedem (Slavă Cerului... că ne vedem cam de două-trei ori pe an); în al doilea rînd, citeşte ce am scris despre "în-primul-rînd". A fost întîmplător: eu alergam să caut o locaţie pentru un interviu; eram cam zbuciumată, uşor obosită pentru că urcasem cam 5 etaje, chiar dacă ştiam sigur că e la parter.(gîndurile căutau altă dislocare şi, prin urmare, am urcat ca să le "ridic" de acolo şi să le "schimb garnizoana"). Mai erau telefoanele, care nu mă slăbeau cu "scenele de gelozie": dacă răspuneam la unul, celalalt "dădea să moară", cum ridicam... îmi şi închidea cineva, drept în... (ştiţi unde..).
"Accesul la informaţie" mi l-a cerut mama: ""Ai mîncat?".

- Am mîncat, îi răspund eu. Gata orele?
- Ei, gata. Care gata? E abia 11.00.
- Atunci de unde mă suni?
- Din cancelarie.
- S-a întîmplat ceva? Să mă aşez?
- Sigur. Aşează-te. Mîncarea trebuie să se hodinească.
- Mam' îţi arde de glume? Zi, ce s-a întîmplat? Că doar nu ai lăsat clasa 11-a ca să mî întrebi dacă am mîncat.
- Da ce? Am o sută de copii. Am doi. Am adus registrul şi mi-a veit dorul să te sun. Ce, trebuia să nu te sun?
- Nu, sigur că nu... Mulţumesc. Of, am o săptămînă cam dată peste cap.
- Sîmbătă veniţi?

- Da, venim. Toţi venim. În componenţă deplină. Ba, chiar şi cu adaos...
- Atunci, fac clătite din doi litri de lapte.
- Da. Din doi.
- Bine, mă duc, că au test cei dintr-a 11 - a. Hai, veniţi, mamii, auzi?! Numaidecît să veniţi.
- Venim.. Mam! Mi-i....
- Rabdă. Ei, cît e pînă sîmbătă.... numai mîine nu e vineri... Hai, la treabă, că ăştia or să răstoarne şcoala.

După ce te întrebă mama dacă ai mîncat, crezi că-ţi mai pasă de ce se întîmplă?! Mama, m-a sunat mama!!!! Şi numai mîine nu e vineri, iar după vineri, mă duc la ai mei... pentru două zile.... două-zile-cît-totdeauna-de-mari.
Gîndurile merg în pas cadenţat lîngă mine. În nări mi se cuibăreşte un delicios miros de cafea, care îmi face tare mult rău şi simt că situaţia va scăpa de sub control dacă nu-l adulmec de aproape. Las totul, pentru un sfert de ceas şi mă aşez într-un jilţ alb, moale... şi tare primitor.
Chelneriţa îmi aduce cafeaua, cu un zimbet exagerat de opărit, îmi cere haina deşi eu nu aveam decît un maieu pe mine (oare ce mai urmează?! poate se mai apropie odată şi-mi cere şi sufletul...).
Caut telefonul ca să văd dacă nu a "băgat" divorţ cumva din cauza neglijenţei mele şi prăjesc, cum un tip mojicos... tot îmi vrea haina....şi mă îmbie... ca un (pune aici un cuvînt tare prost-crescut) să trec cu toate sarsanalele la masa lui.

Îmi vine să mă ridic, şi ca Uma (tot ea, Karuna) Thurman în Kill Bill, să-i "frec" una (fără ghilimele, că alt cuvînt care să te facă să înţelegi ce simţeam în acel moment nu cred că are Limba Română). Din fericire, veni o cocoană, toată numai paieţele... şi tot feliu de căcăţele..., îmbrăcată în pantaloni trei sferturi... of, oare unde o fi cetit că dacă ai 100 de kile, numai decît trebuie să-ţi pui pantaloni trei sferturi. Ce mai...echipament de drumeţie fata asta, nu şagă - alpinism, speologie, acrobaţie... poate orice. Da, poate să-l "astupe" şi pe mujicul din faţa mea. Iaca problemă, mi-a luat fătuca asta şansa să fie mîndru Quentin Tarantino de prestaţia mea.
Cafeaua se duce ca în nisip, îmi amintesc că astăzi este ziua de naştere a d-lui Miculeţ, de la BMW şi îi vom face o surpriză la Radio Noroc; pentru că e ascultător fidel şi pentru că face maaaare scandal, dacă cineva îi schimbă frecvenţă la spălătorie. Trăiască Victor Miculeţ şi Radio Noroc. Chiar mă bucur ca un copil cînd aud aşa ceva.
Îmi amintesc că a fost şi ziua Valentinei Luchian, şefa de la VIP FASHION şi că am sărbătorit atît de frumos.. Văd pozele pe laptop şi mă minunez: cîtă lume poate să adune sufletul ăsta în jurul ei...

La Mulţi Ani, Vali, pe blogul meu, cu întîrziere.
Cum stau şi mă minunez de cît de repede trec zilele... simt că cineva mi se adresează, deşi, îmi dau seama clar că nu aştept pe nimeni.
"Drug"... se aşează ca şi cum a ieşit acum 3 minte să se spele pe mîini... "Îţi aminteşti despre ce îţi spuneam", mă întreabă "drug-ul"??
... eu, stau încuiată, ca o ladă băbească cu "ozoare"...
Auzi, mă obosesc să-i întrerup discursul, matale ai venit pentru că îţi mirosea a cafea sau pentru că...
... "am simţit chemarea parfumului tău".
- Of, scuteşte-mă. Ce ai, hai zi, şi cară-te. Am nevoie de intimitate.
- Aici, îs cam 50 de oameni. Aproape adunare. Care intimitate, Frunză??
- Zi!!!
- Auzi, dacă mă tot chinui.. şi simt că soţia mea e pe cale să-mi devină prietenă, ce să fac?
- Propune-i unei prietene să-ţi devină nevastă.
- Da, mergi?
- Unde?
- Să te fac nevastă....
- Măi, tu eşti al doilea care îmi încearcă azi răbdarea.
- Hai, înjură-mă, că fără succes încerci să-ţi stăpîneşti o strîmbătură... Zi-i!
- Te duci, măi?
- Mă duc, fa, da vezi că vine nevastă-mea, care mi-e prietenă.
- Cară-te, măi, am spus... Mă car, dar fii atentă la geanta ei, că are vreo 5 euro şi păcat de "capishi" şi de Makler.
(vine şi soţia Drug-ului)
- Noroc... pupături...
- Ia-l pe ăsta de aici şi roagă-l să vină peste un ceas, dacă tot întîmplător ne-am întîlnit...
- Du-te, măi, ce stai. Parcă te grăbeai?!

Plecă Drug-ul... şi parcă m-am mai încălzit puţin. Vorbim de una, de alta. Rezolvăm împreună cu localul. Ne înţelegem pentru săptîmîna viitoare să mergem împreuna la un consult.
Mă sună iubirea să mă întrebe dacă am mîncat.
- Nu, nu am mîncat. (da mint, de put)
- Ce vrei?
- Paste, de alea cu carte de vită şi sos de smîntînă...
- Hai, unde eşti?!
- Vin... îndată.
- Nu, hai că am chef eu să te iau.
- Serios?? Şi dacă nu ai chef să "mă pui la loc"??
- Am zis că am chef. Şi încolo, şi încoace.
- Bun. Vină, da r-e-p-e-d-e!

Mai departe, nu mai ştiu ce am vrut să spun. Oricum, în capul meu bate vîntul zilele astea. Nu-mi place luna februarie. Nu-mi place şi gata.

P. S. Cîteva instantanee de la aniversarea Valentinei. Un material mai mare şi mai multe "confesiuni", data viitoare.

UN NIMENI....

2010-02-10T16:58:00.002+02:00

http://www.youtube.com/watch?v=txM6rCalTYg

Oameni RARI.. sau despre KOSMOS

2010-02-10T02:38:00.001+02:00

Pînă la sfîrşitul acestei săptîmîni, blogul meu va avea o haină nouă şi o nouă adresă.

http://www.indianazlotea.md/

Mulţumesc celui care a crezut în mine şi în argumentele pe care i le-am adus.
Are un cuvînt care îl caracterizează, mai ales în situaţiile în care vorbeşte despre ceva ce merită atenţie: KOSMOS!
Pentru Omul Rar, "Kosmos" înseamnă: "nemaipomenit", "fără cuvinte", "formidabil"... da, ... şi

mai are un cuvînt care spune multe despre el: INTERESANT!
Cînd spune "INTERESANT", trebuie să-l priveşti drept în ochi, altfel, rişti să pierzi semnificaţia acestui cuvînt.

Pierzi filmul, jocul, luminile din ochii lui, care se aprind atît de rar şi ard atît de puţin.

Pentru el "INTERESANT" e sinonim cu cel puţin 20.000 de cuvinte şi tot atîtea situaţii. Într-un cuvînt, "Interesant" înseamnă un fel de dicţionar. Poate să însemne: "Nu, nu văd nimic interesant aici!", sau "Da, chiar merită", sau... "Da, poate merită, dar nu e ceva interesant pentru mine", sau... of, nu mai ştiu... tare multe.

La el, privirea spune tot.

E cel mai obiectiv suflet pe care l-am întîlnit şi cel mai bun "sculptor" de Personalităţi. Dacă ai norocul să-l cunoşti, strădui-te să nu pierzi niciun moment în care ai putea să înveţi ceva de la el. Crede-mă, ai toate şansele să iasă "ceva" din tine, dacă îi urmezi sfaturile, asta dacă ai noroc să ţi le dea. Pe cît de direct este, pe atît de sensibil. Prea ocupat, prea rar. Atît de rar... Am avut noroc să-l cunosc, la fel cum am avut noroc să stau de mai multe ori deoparte. Să ascult. Să observ. Să iau tot ce pot mai bun de la el. Uneori, vroiam să-l sun şi să-i zic: "HUK, am o situaţie cam încurcată... am nevoie de un sfat", dar de fiecare dată mă gîndeam că o să aud de la el altceva decît vreau să aud... şi mi-era frică.

De-a lungul anilor, am învăţat de la el că Dicţionarul de Sinonime are destule "scăpări": de exemplu "curaj" înseamnă şi "obiectivitate" şi "verticalitate" şi "multă muncă", dar şi "onorarea obligaţiunilor", sau .... că atunci cînd HUK îţi cere părerea, asta înseamna că el aşteaptă de la tine ceva clar, bine formulat şi "în termen".

Am mai învăţat că atunci cînd îţi spune: "BUNĂ DIMINEAŢA!" nu e întotdeauna de bine, că "Ne întîlnim la 9.00 presupune o întîrziere de maxim 1 minut şi nu 15".

Am mai învăţat de la el că Nilul are atîtea capcane şi atîtea enigme de descoperit...

Am mai învăţat de la el că o familie înseamnă: NU TU, NU EU, da AMÎINDOI!!!!!

Şi am învăţat de la el să iubesc fotbalul.

Despre el, ca şi despre mine, nu pot să vorbesc frumos, cu metafore şi tare "Interesant de citit".

Despre el trebuie să spui adevăruri. Asta şi fac.

E un OM RAR, care nu mi-a zis că ceea ce vreau să fac e INTERESANT sau COSMOS, dar am simţit că a înţeles că mă zbat pentru ceva foarte IMPORTANT pentru mine şi pentru oamenii care au încredere în mine..

Şi pentru asta vreau să-i mulţumesc. Pentru că mi-a dat libertatea să visez frumos, mi-a redat Încrederea că atunci cînd îmbraci visele în încredere şi profesionalism, şi le faci pentru Alţii, ....totul va fi bine.

Şi vreau să muncesc. Mult. Atît de mult, încît să pot odată să aud de la el: Da, e INTERESANT!

Acum, îi mulţumesc pentru lumina pe care a suflat-o în inima mea stinsă.

S-a aprins şi vrea să scrie. Despre SUFLETE MOARTE. Despre cei care sunt... şi nu-s, care muncesc de ani de zile peste hotarele acestei ţări şi nu mai văd capătul. Despre ei. Şi dacă ajung în martie în Spania să ascult "Poveştile vieţii" lor, înseamnă că această primăvară e binecuvîntată.

Îţi mulţumesc de susţinere.

P.S. Nu am să te dezamăgesc. Şi poate vreodată, am să aud de la tine: Da, asta se numeşte KOSMOS!

p.s. În cîteva zile http://www.indianazlotea.md/.

Despre încă un proiect, am să Vă vorbesc în cel mai apropiat timp. E interesant şi e ceea ce mă face să simt satisfacţie... Lucrez mult la el, nopţile cu "el" (Proiectul) le petrec. Şi va merita. Altfel, nu mai cred în KOSMOS cum nu cred .... vorbelor duse de vînt.

O partidă de ping-pong, un genunchi jupuiat... şi crampe de la rîs...

2010-02-10T01:40:00.000+02:00

Cam aşa aş fi spus acum cîţiva ani: o seară banală.

Azi mi s-a părut atît de frumoasă. Nu am rîs demult atît de zgomotos: de situaţie, de performanţă, de cum alergam ca un cîine la legătoare, de la un colţ al mesei la altul, să prind măcar o minge... Ovidiu rîdea de mine.
Ce mare e... Îmi explica regulile jocului... şi în acele minute, atît de însemnate pentru un copil şi părintele lui, îmi roiau în minte atîtea gînduri: poţi merge la adunarea cu părinţii, poţi să faci minuni în ale educaţiei... nimic nu se compară cu momentele în care copilul şi părintele fac o "echipă".
Cît s-a dus după o apă, observam ce se întîmplă în jur; la masa cu numărul 5, doi tipi, la costum, aleargă ca nebunii, la masa de alături doi, el şi ea, "învaţă" să se atingă. El se apropie de fiecare dată cînd ea ratează şi aleargă după... "explicaţii", ea, ca şi cum toată viaţa ei depinde de această partidă, clipeşte din ochi, ca o proastă, şi nu se lasă bătută pînă nu rămîne ăsta la ea...(se vedea de la o poştă)
Mi-am amintit şi de "anotimpurile" mele şi de vremurile de la cămin. Acolo aveam o masă de tenis şi două cărţi de "comunism ştiinţific", păstrate cu sfinţenie. Cu ele am ajuns în "lotul naţional" al căminului "Luceafărul". Băieţii de la filologie (cam puţini) organizau aşa-zisele "întreceri", o "reprezentaţie" tare aşteptată de ei, aproape ca şi Jocurile Olimpice.
Curcile, proaspăt înmatriculate, (şi eu eram în lista asta) se dădeau de ceasul morţii să demonstreze că au făcut "sport de performanţă"; ei.... voiau să le demonstrăm, în timp real, cît "sport de performanţă" putem face. În "Camera Leninistă" avea loc un fel de "tragere la sorţi". Unele se prindeau din prima şi atunci zburau înjurăturile ca mingea de ping-pong, fără să fie atinse de "comunismul ştiinţific", altele "îşi semnau" certificatul de căsătorie cu anticipaţie, ultimele îşi încheiau cariera sportivă într-un pat îngust de "setkă"... Cam toată istoria. La ce mi-am amintit de ea?! A! Da! La noi, performanţă nu a făcut niciuna: Liliana i-a luat la înjurat pe băieţi, mai ales pe Vitalie (nu spun numele, că o mai da nevasta lui pe aici), Ala juca ping-pong foarte bine şi i-a lăsat muţi pe toţi, eu... nu mă pricepeam şi în plus, unul dintre băieţi era dintr-un sat cu mine şi tata îl rugase "să se angajeze" un fel de "străjer". Vrei, nu vrei... bea.. Tolică agheasmă. Parcă aşa îl chema.
Şi mă termina individul psihic. Nu putea nimeni să intre în odaia 48: ba venea el cu "proverka", ba venea iubita lui. Nu ştiu cum o chema. Noi îi ziceam Lorica. Era ca un ciobănesc german, ba nu, mai rău... pitbull, deşi fetele îi ziceau "ovcearka". Tare ne mai enerva..., dar îşi luase în serios "meseria" şi chiar o făcea calitativ. Îi povesteam azi lui Did despre vremurile de atunci, despre cum veneau băieţii în camera fetelor să cînte "Galbenă gutuie", sau "Zaraza"... şi eram tineri, şi parcă neliniştiţi... dar, uite, că dacă venea Nanu Vasea la Nana Liliana, dormea cu mine, de-a picioarele.... Îi povesteam... şi Ovidiu, la faza asta era să leşine de rîs...
"Chiar dormea cu tine, de-a picioarele, nanu Vasea???", mă întreabă şi văd că se îneacă de rîs....
Păi, da, aşa era. Nu era "primit" să doarmă într-un pat.
Mă uit la el şi simt că-l iau cîrceii de atîta rîs...
- Şi dacă venea prietenul tău?
- Dormea cu nana Liliana, adică... nu cu ea, dar într-un pat cu ea, la picioare, sau pe patul Alei... dacă ea era plecată acasă...
- Eraţi nebuni?!
- Nu, doar că nu se cădea.... să dormi cu un bărbat...
- Mama... da se cădea cu un bărbat străin, de-a picioarele.. ?! Da nu erai geloasă că dormea cu altcineva prietenul tău, chiar dacă şi la picioare??
(Îmi dau seama că eram chiar cretini... şi cu atît mai ruşinată mă simt...)
Moare de rîs el.. şi-mi zice că abia aşteaptă să-i povestească Otiliei... ca să se distreze pe seama noastră... şi că o să-l sune şi pe Darius (fiul nanei Liliana) ca să-i povestească despre peripeţiile "bătrînilor"...

...Azi, paletele erau noi-nouţe. Sala imensă şi atît de caldă. Ovidiu atît de aproape, lumea atît de bună, viaţa atît de frumoasă.

p.s. Seara a reuşit, chiar dacă mîine crampe voi avea de la rîs, nu de la ping-pong....

Suntem cîntec...

2010-02-09T01:29:00.006+02:00

“Noi suntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrşit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul.”

"Scrisori imaginare", Octavian Paler

P. S. Unii sunt cîntec, alţii doar refren... un trist refren.

O zi de luni care e numai a mea....

2010-02-08T17:37:00.004+02:00

O ordinară zi de luni… E ziua mea preferată, care, plus la toate, a coincis cu ziua mea de naștere. (de fapt nu e, dar dacă a ieşit atît de frumoasă această zi, de ce să nu o fac a mea).
Deci a venit doar pentru mine, de aceea e specială.

Ador această zi care mă aruncă în ambuteiajul de pe strada Ştefan cel Mare, cu reminiscențe drastice pentru mine la şedinţa matinală, când mă va admonesta șeful .

Ador ziua de luni, deoarece încă mai moțăi dulce după somnul voinicesc și balsamic din week-end.

Îmi place ziua de luni, pentru că o precede pe cea de marţi, pentru că ieri a fost duminică şi am avut atâta timp liber, încât îmi suna în urechi..., pentru că am visat frumos şi pentru că sunt bine dispusă...dar şi bine intenţionată (ştie Gabriela ce vreau să spun prin asta :)), pentru că am auzit la radiou o melodie frumoasă dis-de- dimineaţă şi pentru că manichiurista nu mi-a tăiat niciun deget, pentru că sunt toţi acasă şi m-a trezit un sărut timid care a cam întârziat pe obraz...pentru că pisoiul nu mi-a ros niciun pantof... şi culmea! nu mi-a răsturnat cafeaua.

Iubesc această zi de luni, fiindcă azi a fulguit numai pentru mine, cam un sfert de oră, timp în care am reușit să parchez maşina.

Savurez ziua de luni, deoarece azi Cineva mi-a lăsat flori la uşă, care m-au făcut să mă simt minunat (trebuie să caut semnificaţia calelor!)...Deja pot răsturna dealuri! Nu, e puţin spus... Munţi!.. Cei mai înalţi munţi!

Tu, Cel care mi-ai adus această minunată zi de luni cu fulgi mășcaţi, ce se alintă pe obrazul meu diafan, tu care mi-ai bătut la uşă şi mi-ai lăsat însemnul unui respect prin aceste flori reci şi nobile totodată, despre care nu ştiu absolut nimic (doar că-mi plac), Tu care ai adunat atâtea maşini pe Bulevard doar ca eu să reuşesc să-mi revăd machiajul şi să ascult o superbă melodie dis-de-dimineaţă!.. Citeşte-mi gândurile, căci le-am lăsat într-o sâmbătă uitată să îngheţe. Ia-le şi încălzeşte-le! Du-le într-o primăvară care va fi numai a Ta! Totuşi cât de minunată e această zi! Zi de luni!

FERICIREA.....

2010-02-08T01:29:00.001+02:00

Fericirea…Un concept relativ și fugar, de parcă mereu ar avea probleme cu autorităţile... O vezi, stai la cafea cu ea, ţi-o pui în loc de capă în acest sezon ca să fii în trend, te lauzi că ţi-e amantă, apoi... hop... şi... NU AI SĂRIT. Iar dacă ai sărit, ...apoi „dirept” în groapă.

„ Nu ştiu cum alţii”, dar eu „sunt rudă” cu Fata asta şi dacă se întâmplă să „aibă probleme cu autorităţile”, problemele ei sunt și ale mele. Încep să sufăr şi mă dezorientez cu desăvârşire, pentru că eu chiar nu o caut cu lumânarea şi niciodată nu am zis ferm că sunt fericită. Am mai ales momente de nefericire, când îmi fuge pământul de sub picioare şi nu am cu ce respira. De obicei, când .........deja nu mai contează (să nu ne abatem de la subiect)... după cum spuneam, am momente de nefericire pe care le trăiesc pe viu şi caut cu disperare o cale de a mă debarasa de „răutăţi”. Caut să le sparg... să lipesc cioburile, iar cioburile, după cum ştiţi, trebuie duse la gunoi.

Fericirea, îmi spunea cineva, e în lucrurile mici, de care uităm mai des decât ni se cere, pentru că sunt chiar lângă noi şi nu le mai observăm…

Am şi eu “pretenţiile” mele mici, dar care mă apropie de o stare de extaz. Am norocul în portmoneu numai în cazul în care sunt în deplină armonie cu mine însămi, când sunt acasă, între ai mei, când mi se mai dă o şansă, oricât de mică, când îmi iese mîncarea bună, când reuşesc să fac celor dragi o surpriză, când nu mă jenez să spun „te iubesc” omului drag şi mi se răspunde reciproc, chiar dacă fără cuvinte, când reuşesc să-mi recapăt echilibrul… atunci mă simt bine, în siguranță, cu sufletul luminat.

Anume în așa momente trăiesc viața atât de intens, încât am senzația că m-aș putea uita la soare fără ochelari de protecţie. Şi mi-am luat drept obicei, în asemenea clipe, să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru iubirea debordantă care a venit peste mine așa, deodată, pe care, poate, nu o merit.

Astăzi m-am trezit brusc, cu ciudata senzație că- mi e greu să respir. Aveam impresia că cineva a răsturnat un dulap peste mine. Când am deschis ochii, am văzut fizionomia lui Boris Pavlovici, pisoiul nostru, care- și torcea caierul fără ruşine, la mine pe piept, ca şi cum ar fi fost singurul loc din casă spre care are acces.…fără viză schengen. Am trăit un relax de invidiat în acel moment. Pare absurd, dar e adevărat.

Un alt moment savuros a fost gustul divin al cafelei. Să te trezeşti dimineaţa în compania unui motan leneș alături… de la aroma cafelei adusă de copilul tău… asta mai zic și eu zi de duminică! Cafeaua e delicioasă, ce-i drept, nu prea am înţeles… a fost preparată cu zahăr sau miere?! Şi acum mai îi simt gustul. Sincer!

Iată micile noastre fericiri pe care nu și le poate refuza, cred, vreun muritor, în rest, vine rutina. Celelalte –” înalte” și trecătoare- sunt mizerii pe care noi, oamenii, le-am ridicat la nivel de cult: succes, faimă, maşini luxoase, diamante şi amante, politică şi carieră… lux, vacanţe de răsunet, shopping la Milano şi o noapte “furtunoasă” la “Ritz”, toate launloc sunt deșertăciuni care niciodată nu-ţi dau nici siguranță în ziua de mâine, nici fericire.

În vogă însă sunt astăzi alte ” valori” care sucesc mințile veacului!!! Crema miraculoasă care-ți salvează obrazul de ofilirea firească și te ferește de bătrâneţe… ce stupid… să crezi în aşa ceva, înseamnă să fii proastă … dar proastă… nu şagă! Sau moda cu silicoane… cum, mama naibii, nu se decide nimeni să doneze un rinichi, că tot doare şi tot operaţie e… dar să-şi mărească sânii, poftim… niciun stres, să şi-i taie că sunt prea mari… încă o cheltuială… extensii de unghii…ș.c.l. … mi se face rău de la ele… şampon din suc de … nu ştiu ce porcărie… care, chipurile, “face părul moale şi pufos ca la …. Motanul lelei Mariţa”, șirul poate continua la nesfârșit…

Să-mi spună cineva însă câţi biscuiţi pe săptămână primesc copiii de la orfelinate… ori dacă a auzit careva în ultima vreme vreo discuţie la bucătărie despre cum se descurcă copiii la şcoală?! Sigur, nu. Nu se poate. Acum la bucătărie auzi: “Iubi, poate investim în silicoane vreo 3000 de euro? Că se apropie sezonul estival… şi ştii că aia… a lui “Curulat” are două … şi mai are extensii la unghii şi silicon în buze şi i-o pus şi lui bărbatu-său silicon… să le fie “curu lat” la amândoi… că doar poartă acelaşi nume… şi nu e de bon ton să fii egoist! sau …“iubitule, blana cea de anul trecut nu mai merge… e cam demodată...”

Dacă stai să asculţi, ai nevoie de o cură de “dezintoxicare”. Putred… Nimic din toate astea nu m-ar putea face fericită. Or, din gesturi mici și nevinovate se construieşte o mare iubire, nu din maşini poleite cu aur sau din brațe doldora de lalele...

Doar din priviri se înţeleg oamenii ce se iubesc, și nu prin semnele de la bursele de valori. Deși…nu mi-ar strica să cunosc şi aşa ceva, cred că-i mai atractiv decât Cosmopolitan, care mă învaţă cum se fac copiii „pe diagonală” (chiar sunt curioasă să-mi spună cineva cu cine seamănă odrasla lui făcută „pe diagonală”). Aşa că, să mă lăsaţi cu sfaturile şi cu lecţiile despre cât de bine mi-ar prinde şamponul cu ciocolată albă şi suc de lămâie! Îmi repugnă reţetele astea siropoase care te învaţă cum să fii puternică şi cum să-ţi faci soţul să te observe...

Fericirea e un dar minunat, dat de Dumnezeu doar oamenilor cu suflet mare, capabili de autojertfire și bună-credință. Iată secretul. Şi nu o căuta, că nu e fosta ta soţie. Pe ea nu o găseşti la contabilitate sau la western.. să-ţi ridice „salariul”. Fericirea trebuie să o meriţi. E un job, ca şi familia, full-time. Şi te taxează la minut. Aşa că... munciţi dacă vreți să fiţi fericiţi!

De vorbă cu Sofico...

2010-02-04T21:37:00.003+02:00

E vreme lină. Ca dinadins. Parcă un pic de ger, dar frig e tare. Parcă nu bate vîntul, dar în oase a intrat ceva străin. Ceva ce mă îngheaţă. A întunecat de alaltăieri dimineaţă. Şi de atunci strîng pulbere de lună, o amestec cu venin şi fac alifie. De pus pe rană.

Şi mă cred mare vrăjitoare. Şi bolmojesc deasupra fierturii, şi amestec veninul din inima mea cu pulberea lunii, mai arunc cîte un praf de stea cu aromă de scorţişoară şi chiar cred că ramurile copacilor ce se zbuciumă după geamul bucătăriei mele se roagă cerului pentru mine.
Iau o piatră scumpă, un rubin, în care şi-au găsit loc atîtea picături de sînge. Îl ridic. E ca un bulgăr de zăpadă, doar că roşu... Trebuie să fie perfect. De asta l-am ales pe el... Pentru că a văzut atîtea mîini de "artist" şi atîtea inimi frînte, atîtea zile şi nopţi a tot cules, atîţia ani, picătură cu picătură, a adunat în el adevărata durere a iubirii. Pure. Pentru că numai o durere şlefuieşte, numai durerea scoate la suprafaţă perfecţiunea unei iubiri.

Există un testament.
Testamentul rubinului: Oricine eşti! Orice meserie nu ai avea, lasă totul pentru o singură cauză. Şlefuieşte acest rubin. Stoarce şi ultima picătură de sînge! Şi clăteşte-l în cea mai curată lacrimă; cea a disperării. Nu te opri. Nu da înapoi. Nu ceda omenescului!
Hain!!! Rupe şi adună, pînă îl vei vedea desăvîrşit. Anume acest rubin, se numeşte iubire.

De vorbă cu Sofico....

2010-02-04T21:12:00.001+02:00

Vreau o poveste. Să o spun unui copil care o aşteaptă. Mai mult ca niciodată vreau să cred că copiii vin pe lume la magazinul de păpuşi: te duci dacă ai bani...şi îţi iei una. Dacă ai mai mulţi bani, îţi iei două.
Cînd o întrebam pe mama de ce m-a luat pe mine prima şi nu pe fratele meu, ea mi-a zis că nu i-au ajuns bani. M-a luat pe mine pentru că fetiţele erau mai ieftine.

Pentru Ovidiu nu prea am reuşit să compun poveşti: eram prea tînără şi prea proastă. Azi, nu mai sînt aşa de tînără ca atunci şi nici minte nu am adunat chiar multă (că poate îmi cumpăram mai multe păpuşi), dar vreau să adun multe poveşti pentru fetiţa mea... Pentru cînd va fi. Pentru cînd o voi strînge în braţe.

Vreau să mă audă Dumnezeu şi să mi-o aducă repede. Pentru că tare mult o mai aşteaptă cineva la uşa magazinului.
Şi ca să nu vorbesc cu ... mine, mi-am zis să stau la poveşti cu Sofico. Aşa am s-o numesc. Sofico, cea somnoroasă.

Sofico.... Dara-Sofia.

Jurnal săptămînal la EUROPA LIBERĂ (decembrie 2008-decembrie 2009)

2010-02-03T19:47:00.001+02:00

Iată şi coperta pe care atît de mult o aşteptam... Îmi amintesc de ziua în care veni Valentina cu propunerea de a scrie pentru acest Jurnal. Mi s-a părut oarecum devreme. M-am sucit, m-am învîrtit. Am tot întins-o... Îmi era frică... Mereu am fost o "Lasă... da cine mai eşti şi tu... să faci şi asta"

Curaj!! Curaj!! Şi iată rezultatul.

Sunt bucuroasă că s-a găsit spaţiu şi pentru literele mele năzbîtioase, lucru pentru care vreau să multumesc colegei mele, Valentina Luchian, Director Fashion VIP, care m-a recomandat (lîngă ea mereu ai spaţiu sp creşti, să ai dacă vrei şi să poţi... dacă meriţi) d-ei Valentina Ursu, jurnalist, dar şi coordonatorul proiectului la "Europa Liberă"care mi-a întins palma deschisă din care ma luat un pic de încredere, dar şi omului pe care îl respect nespus de mult, pur şi simplu pentru că este, d-lui Vasile Botnaru, Directorul biroului "Europa Liberă", Chişinău.

Îmi permit să Te Las să mă judeci, să mă înveţi, să mă susţii...

Încă o lansare de carte

2010-01-27T03:28:00.011+02:00

Liceul Teoretic “Dante Alighieri”

în colaborare cu Asociaţia „Dacia”

(comunitatea moldovenilor de la Roma)

Vă invită la lansarea cărţii
„Il Nimbo di Rugiada”

(editor Ana Manole),
poezii de Grigore Vieru în italian

Traducere de

V.Corcodel, T.Ciobanu şi C.Lupaşcu.

Invitaţi:

• Preotul Ioan Ciuntu

• Raisa Vieru

• Nicolae Dabija

• Andrei Tamazlîcaru

• Dumitru Constantin

• Nicolae Rusu

• Claudia Partole

• Mihai Ciubotaru

• Indiana Frunza - Zlotea

• Valentina Cusnir

Invitat special:

Excelenţa Sa, Ambasadorul Italiei în Republica Moldova

dott. Stefano De Leo

Liceul Teoretic “Dante Alighieri”

Str. Ion Creangă, 80. Chişinău

27 ianuarie 2010 orele 12.00

Pentru informaţii ulterioare: tel. 74 25 88

Clopoţel are concert sau... un NUME care se va face cunoscut.

2010-01-27T02:40:00.002+02:00

Concert tradiţional cu Orchestra Naţională de Cameră,

Corul de Cameră condus de Ilona STEPAN
Soprane:
Marina BULICANU
Tatiana COSTIUC
Ana DIMITRIU

Liliana MARIN (mezzo-soprană),
Serghei PILIPEŢCHI (tenor),
Vitalie MACIUNSCHI (bariton),
Oleg ŢIBULICO (bas)
Dirijor - Mircea HOLIARTOC /România/
În program fragmente din opere mozartiene

Ce uşor îţi este lîngă acest suflet. Am să-i ţin mâine pumnii. Tare de tot. Ştiu că va fi bine. Altfel nu poate fi. Ştiu sigur că am să vin odată, numai pentru tine, la un spectacol. Şi am să stau chitic, fără să clipesc.

Zîmbeşte precum te citeşte şi rîde precum cîntă: ca un clopoţel.
Aşa am să-i zic: CLOPOŢEL.
Succes pentru mâine.

A... şi încă ceva...

2010-01-25T01:13:00.001+02:00

Îţi recomand o frumuseţe de piesă. Adevărată. Trăită. Dacă o auzi, cu siguranţă vei crede... că El e singrurul bărbat care a iubit vreodată în viaţă... Valentin Boghean. "Boschetar"

http://www.youtube.com/watch?v=6H1MjbUuCP8

Încă o cronică... de această dată a unui week-end...

2010-01-25T00:41:00.004+02:00

Ce bine e cînd ai unde să ieşi în week-end. Eram cam zăpăcită, uşor dezamăgită... şi... cam... hodorogită în acest sfîrşit de săptămînă.
Voiam să iau o decizie, adică aveam de luat, la fel cum aveam de dat telefoane şi de rezolvat mult prea multe probleme pentru mintea mea îmbîcsită acum cu "cam pre.. mult". Şosele curăţate, timp frumos, senin... Ovidiu mă tot roagă să ne ducem la bunei.

"Hai, mama ta.... . Hai! Da dacă mai ninge... nu ştiu ce să-ţi fac!"

Pornim... multe nu are rost să bat capul.
Cîteva fotografii, mai multă zăpadă după gît, prin adidaşi şi prin buzunarele fiului.

Aşa începe un zbor, ca să dea bine mai tîrziu în poze.... frumos şi "de rîs" (că tare am mai rîs...) şi tare l-am mai certat în maşină...
despre "nu eşti atent, că ai să stai acasă bolnav, cu febră... că mereu faci ce vrei... şi nu mă asculţi..

Într-un cuvînt i-am spus tot ... suficient de mult ca copilul să vorbească luni cu Bogdan despre... "of, maică-mea îmbătrîneşte(se prosteşte) văzînd cu ochii" (asta în cel mai fericit caz)". Să trecem peste asta. :)

Tot despre zbor... vorbeam... "mă-sa" încă rîdea. Iarna e frumoasă, vremea, după cum spuneam... senină. Dispoziţia maximă...
Da, la aşa figuri... nu mă aşteptam nici eu...

"Doamnelor şi Domnilor, cuplaţi-vă centurile, în cîteva minute... vom ateriza"!!!

Ne strîngem şasiurile.... (nu ştiu... dacă aşa se spune, dar... bîl-bîl..)

Am aterizat pe aeroportul "Codrii Moldovei, Orhei".
Vă rugăm să nu vă decuplaţi centurile pînă la "oprirea completă a motoarelor...".

Vă multumesc că aţi ale să zburaţi cu noi. Vă aşteptăm şi data viitoare. Ei, dacă credeţi că numai un avion a aterizat... vă înşelaţi....Acum, luăm o pauză pentru nişte... lucruri... frumoase...

Dulci-amintiri.... cîtă lumină, cîte pot fi şterse cu un singur "pup" pe frunte... primit de la odor. Ador Odorul ăsta, mi se "scurg ochii" cînd îl văd mare, dar şi maaaare şmecheroi...

Vă mulţumim că aţi ales să "aterizaţi cu noi". Sau să cuplaţi sau nu centurile, oricum... aterizaţi... hi-hi, fac eu... ha-ha-ha, face Odorul.

Cam mare viteza, cam multă condensaţie în maşină... ne se vede mare în lucru, în schimb se aude... Radio Noroc. Trăiască Norocul şi Nadia care face dedicaţiile. Tot mi se suprapun... frecvenţele... ba Liliana, ba Nadia...

Încă nu întunecă... Dispoziţia minunată... Ascultăm "Ninge iar" cu Nelly Ciobanu şi Vitalie Dani. Frumoasă piesă... şi tare potrivită la drum...

Ovidiu... se ţine de făcut poze... asta chiar seamănă cu una făcută din avion... Înserează.

Încă o încercare...

În Bălţi sunt "aşteptaţi" cei de la "Lednikovâi period". Patinoarul e deschis 24/24. Singurele pauze, cînd se face roşu la semafor... În faţa noastră o maşină de poliţie, fără nici un stres face patinaj artistic şi "invită" toţi participanţii la trafic să facă acelaşi lucru fară să o aştepte pe Tatiana Navca şi nici pe Sluţkaia. Am făcut prin Bălţi cam o oră. Cînd am văzut autobuzul care urma să pornească spre satul meu, îmi venea să las maşina şi să urc în autobuz. Catastrofă!!!! Ce masa-n..... face Primarul la Bălţi???? Aici Chirtoacă..... zilnic dă explicaţii şi nu are.... "ce lua de jos"... cînd îl iau jurnaliştii şi "băştinaşii" la "hora din Moldova", la Bălţi iarna a venit prin anii 80... şi de atunci nu s-a mai încălzit. Ăştia nu au auzit de încălzirea globală. .....

După o oră şi..... am ajuns... în sfîrşit la mama, adică la mama şi tata. De ce copiii spun mereu că au ajuns la mama, cînd de fapt... au ajuns la părinţi. Da poate nu toţi zic acest lucru...

Despre colţunaşi şi clătite... şi pui în sos alb nu vă spun nimic, dar vă arăt două suflete... care bine o mai duc... .

Mai tîrziu, aveam să aflu că am venit la Bălţi ca să-l iau pe Boriska, tot el Boris Pavlovici... adică siamezul nostru care a avut vacanţă prelungită la Pîrliţa anul acesta.

Uite şi asta tot iubire se numeşte... Să iubeşti un pisoi, aşa cum îl iubeşte Odorul meu pe Boriska... şi să te duci în week-end să-l aduci acasă, să fugi de la lecţii doar că nu-ţi afli locul... şi nu-ţi faci tema la franceză pentru că nu stă Boriska... să doarmă cu o labă pe cartea ta... e maaaare iubirea. Şi pentru totdeauna.

Iată aşa am petrecut noi un week-end frumos şi ne-am întors acasă cu bine, ÎNTREAGA FAMILIE.

O lansare de carte...

2010-01-24T21:27:00.001+02:00

(Cu d. Claudia Lupaşcu, Profesoara mea de limbă şi literatură română, 3 noiembrie 2009, Roma. Lansarea cărţii lui Grigore Vieru în limba italiana. D-na Claudia este una din cele trei Doamne Adevărate pentru care A FI DEPARTE nu înseamnă deloc A NU FI.... Sunt foarte mîndră că am fost şi eu eleva ei, iar în plus, că am fost cu ea alături la acest eveniment. Acum, am să fiu miercuri alături de la la Chişinău.)

Pe 27 ianuarie, în incinta Liceului "Dante Aligheri", din Chuşinău va avea loc lansarea volumului de versuri "Il Nimbo de Rugiada" (Nimbul de rouă). Cele mai frumoase poezii ale lui Grigore Vieru, traduse în italiană de Varvara-Valentina Corocodel, Tatiana Ciobanu şi Claudia Lupaşcu.

Moartea lui Vieru

Spitalul de Urgenţă s-a trezit
şi-i bîntuit de -o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,

căci s-a găsit şi pentru dînsul o şosea.

E scos Poetul, pe fragmente, dintre şine...

"Sunteţi Vieru?"

"Da..."

"Şi ce vă doare?"

"Doar Basarabia.....

                         Ea.... suferă mai tare...
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
                            şi-apoi pe mine..."

I-i sângele cu fiare-amestecat,
Ca Prutul lui cu sârmă ucigaşă:
"Unde vă doare cel mai mult?"
                          "Nu sub cămaşă....
Ci Neamul meu.... că-i... cel mai
                                       dezbinat."

Lui -
medici voi, cu harul vostru sfânt! -
Scos de sub roţi, ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
şi să mai scrie încă-un "Legămînt".

Viaţa
        încet
                din trupul lui
                                se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
şi Prutul tot
                 e-o lacrimă
                             prelungă
pe faţa Europei care curge....

Şi, ca-n povestea cea cu lupi şi iezi,

singurptatea s-a făcut mai mare...

iar ţara seamănă cu-o lumînare

ce pâlpâie uitată în zăpezi....

Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: şi învie.
Şi numai noi, rămaşi în străinie,
nici nu ne naştem şi nici nu murim...
Academician, N. Dabija "Literatura şi arta", 18 ianuarie 2009

(Tatiana Ciobanu, mamă cu trei copii minunaţi şi soţia unui Om Minunat.... La Roma de 11 ani, dacă memoria mea... nu-mi joacă az festa. Suflete care se îngrijesc de sufletul lor şi a celorlalţi. Care nu s-au uitat pe sine. Şi asta e cel mai important lucru. Mi-i dragă tare. Da tare, nu şagă. Suflet caritabil, cald şi deschis. Transmite atîta lumină, încît uneori, am impresia că toată Italia e luminată de la "hidrocentrala" inimii ei. La fel, a muncit asupra poeziilor Maestrului, ajungînd astăzi la Chişinău, alături de D-na Claudia la o frumoasă aniversare... a Doamnei Varvara-Valentina. La 60... viaţa abia începe şi totul e un vers... frumos şi sfînt şi luminat. Ce pot să-ţi mai spun despre Tatiana?! Că am primit telefon de la ea, acasă, în aceastp seară şi.... mi-a vorbit atît de cald şi atît de nu-mai-ştiu-cum... că mă prostesc uneori în faţa Luminii.... încît am uitat de toate de pe lume: "Indiana, da... poate ne întîlnim să vorbim despre "Mărţişor 2010" la Roma?!".... ei, ce ziceţi?! Poţi oare să-ţi mai aminteşti de rău... cînd viaţa e atît de frumoasă... şi are să-ţi aducă... atîtea surprize?!)

LA MORTE DI VIERU

(traducere Varvara-Valentina Corcodel)

L'ospedale di Urgenza si e allertato
E di una brutta notizia e invadato:
Vieru giace in qulche posto, schiacciato,
perche pure per Lui una strada sterata
                                                        si e trovata.

Dalle rotaie, a pezzi, fu tirato fuori
                                                  Il Poeta...
"Siete Vieru?"
                  "Si..."
                         "Che cosa Le fa male?"
"Solamente la Bessarabia...
                                      Lei... soffre di piu....
Salvate prima Lei, e dopo me...."

Il suo sangue con belve e mischiato
come il Prut con filo di ferro assassinato:
"Dove Le fa male di piu?"
                                     "Non sotto la camicia....",
Ma e il mio Popolo... che... mi fa stare male...
                                     perche... e il popolo piu diviso."

A Lui -
         voi, medici, con il vostro dono santo! -
Tirato fuori da sotto ruote come
dalla crocifissione,
ridategli la vita, per poter respirare
e poter scrivere un altro
                       "Giuramento" ancora.
La vita
         scorre lentamente
                               dal Suo corpo
per l' Ospedale
                      e faticoso arrivare a Lui,
(tirarlo fuori dalle difficolta)
e lo stesso Prut
                       e una lacrima
                                          sempre allungata
Che scorre
               sulla faccia dell' Europa...
E, come nella favola coi lupi a agnelli,
la solitudine piu grande e diventata....
Ed il Paese sembra una candela
Che palpita dimenticata
tra la neve....

Con il suo cammio, silenzioso, di cherubino
si e alzato ai Cieli stellati: e risorge.
Soltanto noi, rimasti spaesati,
nemmeno nasciamo, neppure moriamo!

Cronica unei călătorii...

2010-01-22T02:52:00.004+02:00

Neaţa. Că oricum spre dimineaţă mă duc. Noaptea odată şi odată se duce. Citeam pe http://www.unimedia.md/ ultimele ştiri, apoi am trecut pe http://www.jurnal.md/ şi nu ştiu ce-mi veni mie să-mi verific la unu de noapte poşta. Am găsit un mesaj de la omprietenă de a mea care îmi spunea că tot ce faci din mare deschidere şi lumină din ochi... sau suflet, tot ce faci fără să te aştepţi la mare rezultat, va avea neapărat sorţ de izbîndă. Tot nu am postat nimic despre ultima mea călătorie la Roma, pentru că ... aşteptam un moment potrivit. Aşteptam să scot mai mult material, să vorbesc despre oamenii care-şi duc existenţa ştearsă acolo.

Zic ştearsă, pentru că mulţi dintre ei sunt acele "suflete moarte", despre care nu ştie nimeni. Sau poate se ştie, dar toată lumea se preface că nu se ştie. Am să-ţi aduc date statistice.

Am să-ţi aduc nişte istorii care sensibilizează, dar care răscolesc şi taie-n carne vie. M-au răscolit şi pe mine. La un moment dat, am întrebat de o Doamnă dacă pot să fac publică declaraţia ei, adică istoria ei... Mi-a răspuns, oarecum sec ţi în doi peri: "Nu! Ce ştii tu despre viaţa mea ca să o pui în două alineate?!". M-am înecat. M-am simţit mică şi mizerabilă... şi îmi venea sî intru în pămînt, deşi aveam şi eu nevoile mele şi visam la pămînt de ceva vreme.

Am stat o săptămînă, după care m-am întors. Pe 31 decembrie, îmi luam zborul spre Chişinău, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Cum a fost Anul Nou şi de cîte ori "am numărat pînă la 12", nu povestesc. (am eu o scuză... poate altădată).

Pe 1 ianuarie, după amiază, mi-a dat telefon un suflet drag, care mă chema la la ea... să mai punem de-o cafea şi să-i povestesc despre ARTIFICIILE din PMAN (sau din viaţa mea.... cum spuneam... altădată).

Peste o oră, o cautam pe Doina, de la "Corina Travel". Cînd m-a auzit şi a înţeles ce vreau de la ea, cred că..... "mi-a trimis o înjurătură", dar totuşi... a lăsat patul, şi programele la TV, şi iubitul (mătincă nu-l are. Cine vrea într-adevăr o fată cumsecade.... scrieţi-mi, să vă fac cunoştinţă... E superbă! Şi deşteaptă! Şi-şi face meseria cu dăruire!). Aşadar, se gătea Doina de dus la ţară, spre Căuşeni, dacă nu greşesc.

I-am zis scurt: Doina, am nevoie de un bilet spre Roma.

- Cu plăcere, dar dacă nu e prea greu, daţi-mi un telefon săptămîna viitoare.

- Doina, am nevoie de un bilet spre Roma pentru azi-seara, sau cel tîrziu mâine dimineaţă.

- Dar, ...nu lucrăm azi.

- Doina, te rog.... .
- Bine. Mă duc la lucru. De fapt, mă porneam la părinţi, dar nu-i nimic. Mă duc mâine. Cum ajung.. şi dacă găsesc, Vă sun.
- Doina, nu. Nici nu vreau să mă gîndesc. Vreau să fiu mâine la Roma.
- O să fiţi.

...... a doua zi.....

Aterizez la Roma. Niciodată nu am fost mai liniştită şi mai fericită şi mai încrezută că aici este locul meu în acest moment şi aici este ceea ce îmi dă aer şi trebuie să rămîn cît pot de mult. Am ieşit de parcă locuiam de ani de zile la Roma. Am luat rapidul spre Termini de la Fiumicino.... şi cînd am ajuns acolo, primul lucru la care am visat, a fost un capuccino grande...

Trăiască Roma!

Şi totuşi, o vacanţă la Roma, poţi avea numai o singură dată în viaţă. O singură dată! Şi eu am avut acea vacanţă. În noiembrie. Acum veneam pentru altceva. Şi căutam altceva. Căutam răspunsuri! Nu le-am găsit, dimpotrivă.... mai tare a durut. M-am înpotmolit în durerea altora. În durerea celor care au lăsat tot, pentru a fi departe.

În durerea celor care nu mai ştiu ce simt, care umil îşi duc existenţa, avînd o singură motivaţie: "cîştig un ban pentru copii".

Uite, despre asta, am să-ţi povestesc. Nu ştiu dacă cu regularitate. Ştiu că nu vreau ca ei să rămînă suflete şterse, într-o ţară în care încape atîta durere, .... nu şi a lor.

p.s. Vreau să-i mulţumesc Doinei Buliga pentru sufletul ei transparent şi receptiv. Pentru că ştie să zică "da!", atunci cînd tu aştepţi un "nu!" sec.

p.s.1. Săptămîna trecută, duminică, era o zi cam .... incertă pentru mine şi tot ce am acum în jur, dar mi-a dat aer o Doamnă; acea Doamnă care aduse un afront orgoliului meu... acum două săptămîni. A trecut durect la subiect.

"Indiana. M-am gîndit la ce m-ai rugat tu. Sunt gata să vorbesc deschis. Nu are cine să roşească, decît copiii mei, dar nu au pentru ce.
Vreau să înţeleagă bărbaţii noştri că nimeni nu vine în Italia să facă prostituţie. Ar fi prea simplu. Venim aici ca să cîştigăm în locul lor.
Ceea în ce scuipă ei, îi încălzeşte, îi hrăneşte, le achită chitanţele. Vreau să văd un bărbat care i-a zis femeii lui să stea acasă că se duce el."
Mila, îţi mulţumesc. Pentru încredere.

p.s. 2. Mila, am văzut un bărbat, care a ales să stea acolo 5 ani, în timp ce soţia lui şi-a crescut frumos copiii. Copiii lor, care după ani, au avut şansa, de Sf. Vasile să-şi vadă tatăl acasă. Dacă mai văd unul, am să fiu onorată să-l cunosc. Alexei, bine ai venit acasă. Eşti un om rar!

p.s.3. Am să postez de fiecare dată fotografii. Sunt stîngace, făcute de mine, dar învăţ. Şi sunt o elevă silitoare, numai lasă-mă să învăţ.

Neaţa!!!!

2010-01-21T05:34:00.001+02:00

Am citit undeva... şi probabil mi-a plăcut... pentru că am găsit această frază tocmai acum cînd nu mă ia somnul cu niciun bumb... masa-n... locul cela de bumb.
"Fă, Ileană, nu ai vreun bumb de dureri di şăli?!", aşa o auzeam pe vecina bunicii mele... de cînd mă ţin minte tot căta bunghi ... şi bunica Ileana, femeie blajină, îi dădea... da, cum să fac... să o spun mai delicat?!
Îmi zicea mie, sau Lilienei(Lilianei)...sau fratelui meu, sau verişorului meu Artur (ăla hoţomanul se pricepea deja la ... măscăreli... şi o mai înjura uneori pe lelea Catinca)... şi cum spuneam ne "trimetea" bunica în tindă să căutăm în cutia aia colorată, în care altădată hodinea ceaiul chinezesc un bumb. Şi, dacă "dracii" scapă de căpăstru... urlă pe toată mahalaua... Da de care?
- De ăia mici. .... Şi aduceam primul care îl găseam... şi, bunica, il dădea peste gard şi se întuneca lelea Catinca... şi o lua repejor la rost...
- Fa, Ileană, d-apu data trecută era galbăn, fa.
- Auzi, Catincă, vrei bumbu? Că îţi dau să te slabească, nu-ţi dau ortavă..., fa!

Nu ştiu de ce mi-am amintit acum tocmai de bunghi... cred că am nevoie de unul.

Aşadar,...... ce căutam, ce-am găsit...Parcă Mark Twain spunea:
Şcoala este totul. Piersica a fost odată o migdală amară, conopida nu e altceva decît o varză cu facultate.

iaca....na.

A nimănui.

2010-01-18T18:54:00.000+02:00

Am scris multe litere în această perioadă, dar nu ştiu cum se face că aparte ele clădesc ceva frumos, aproape un alfabet.... bine învăţat, dar cum încep să le separ.... rămîn sunt seci, stinse, orfane.
Şi........ nimic nu e mai trist decît o literă orfană, poate doar un copil... orfan şi el. El vine speriat şi a nimănui.
Mulţumesc Oly, mulţumesc Claudia, mulţimesc celor care mă aşteaptă. Am să vin. Curînd. Într-o noapte în care va încăpea mult întuneric şi prin care, trecerea mea, va rămîne neobservată, ca să nu-şi identifice ţinta, cei ce se pricep la aruncat pumnale.

Am vazut multă apă. Multă. Atît cît să spele orice trotuar, orice piatră, orice greu, orice ochi.
Deşteaptă fata asta... uşoară, fără culoare, cam rar observată.... da atîtea minuni face. Cel mai bun e că se pricepe să spele... iar eu am maaare nevoie de curăţenie. Traiască APA!

În puncte-puncte se scrie-o durere.

2010-01-12T15:25:00.000+02:00

Într-o zi..., aşa începe orice poveste.
Cel care a scris prima poveste cu... "A fost odată ca niciodată...", cu siguranţă, a trăit o mare iubire în viaţă. Apoi, o trădare, durerea căreia nu încape în cuvintul pe care Dex-ul îl "înţelege" drept înşelăciune, predanie sau vînzare.

Într-o zi..., aşa sfîrşeşte orice poveste.

Astăzi am să ies din tăcere...

2010-01-10T17:39:00.000+02:00

După multă vreme de tăcere, astăzi... cred că am să ies. Şi am să vă povestesc despre tot. Despre cum e să ajungi la audienţă la Papa, cum e să intri la Vatican şi să nu ai nici o emoţie, pentru că gîndurile îţi stau în alt colţ de lume.... Astăzi, mi-am zis că am tăcut din nou prea mult.

Surprizele Norocului!!!!!

2009-12-23T04:19:00.001+02:00

Agitaţie maximă în oraş.

Am făcut cam o oră jumătate pînă la Radio; lumea pur şi simplu trăieşte în stradă. Azi nu despre ambuteiaje vreau să vorbesc, în

general nu am mare poftă de vorbă. Sunt prinsă de iureşul acesta magic, care îmi aduce atîtea bucurii şi atîta dragoste. A rămas în urmă decorarea casei, împodobirea bradului, mai rămîne gătitul epuizant, dar şi emoţionant, pentru că de Sărbători şi numai de Sărbători toţi suntem acasă, copilul mai dă cîte o raită pe la bucătărie, mai fură din clătitele care în loc să crească în clit... descresc direct proporţional cu numărul de degete fripte, sau pisoiul încolţeşte din cel mai nepotrivit loc răţoiul pregătit după reţeta soacrei. În noaptea aceasta luăm cu noi numai speranţe, numai vise ce urmează să se împlinească în anul ce bate la uşă primim daruri şi cuvinte frumoase. Poate sună demodat şi pe alocuri depăşit,dar vrem atît de mult să credem că vom fi mai buni, mai toleranţi, mai harnici, mai săritori la nevoi, mai fericiţi, mai sănătoşi...

M-am lămurit, cîndva, cum stau lucrurile cu Moş Crăciun care vine pe hornul casei în noaptea de Ajun şi lasă cadouri sub brad: este o poveste. Una atît de frumoasă, încît ţin morţiş ca şi copilul meu să trăiască magia ei cît mai mult posibil. Şi mi-i frică puţin de momentul cînd vraja se va destrăma şi va trebui să recunosc că a crescut. Da a crescut, cu adevărat! Şi asta nu mai e poveste, în poveste şi-au găsit locul, rînd pe rînd, anii în care a crescut.

Şi pentru asta merită să mă bucur!

În această seară toată lumea Trebuie să fie fericită!!!

Chiar dacă întunericul s-a lăsat peste fiecare

gospodărie şi după geam vîntul îşi face de cap, săltînd şi el în ritmuri de sărbătoare, noi ne încălzim la focul şemineului şi ne bucurăm împreună de magia Ajunului. Pentru că acestă noapte este cea mai luminoasă şi cea mai curată din an… pentru că viaţa îşi croieşte drum din nou, totul e luat de la un capăt, toate speranţele revin cu o putere neobişnuită… şi parcă miroase mai mult a primăvară decît a iarnă, iar noi înşine sîntem straniu, mai tineri cu un an...

Din regatul zăpezilor se dă veste… trec zile, alb pe negru, ca fulgii din cer, şi din somn se aud şfichiuituri de bici şi rîsete de copii. Calendarul nu mai e la locul lui. Merele cresc deja coapte pe crengi şi-s umplute cu stafide şi scorţişoară, topite în cuib dulce de zahăr, vinul clocoteşte turbat şi-i ceartă pe fîrtaţii lui, Grog şi Gluhwein: "v-am rugat să nu mă daţi în clocot şi să nu mă mai spumuiţi ca pe o supă de perişoare".

Supărat, nevoie mare, mai cere un "scuturat" de piper, o boaghe de şofran, cîteva cubuleţe de curmale prăjite puţină coajă de portocală, coaptă bine la cuptor...eh, şi dacă nopţile ar fi fără sfîrşit, poate mai rămîneam să mai scotocesc în mintea mea nişte denumiri de mirodenii, dar... nu am voie. Mîine e zi de muncă...

După aşa poveste, oare nu a venit vremea unei colinde?!

Noroc TV s-a gîndit să-şi bucure telespectatorii cu o poveste de Crăciun.

Nu-ţi spun prea multe, nu dezvălui secrete...

Puţină "viaţă" de culise, îţi las să priveşti... ca să rămîi alături de noi.

Zăpadă, clinchete de zurgălăi, spiriduşi şi Povestea Ajunului!

Primiţi colindătorii??

O felicitare...

2009-12-22T04:32:00.002+02:00

Îţi mai aminteşti de anii de şcoală?!

Ştii de ce te întreb?

Îmi amintestc cum deodată, înainte de Sărbători, mă apuca hărnicia şi nu mai...făceam „mor-mor” cînd mă trimitea mama după pîine, chibrite şi sare la magazin. Nu mă duceam la supermarket, dar treceam pe lîngă „poştă” sau „Luminiţa”... şi acolo, sub sticla vedeam cele mai frumoase felicitări de Anul Nou. Fără sclipici, fără personaje necunoscute, ieftine, dar atît de frumoase şi miroseau a vopsea, a tipografie.
Zilele acelea îmi păreau cele mai frumoase.
Mă pregăteam din timp pentru acest eveniment.

Nu mă întreba ce făceam. Dacă ai apucat să fii şi pioner, cu siguranţă nu ai uitat nici cum scriai felicitări şi le împărţeai profesorilor.
Aşteptam duminica dinaintea vacanţei, mă aşezam lîngă geam(nu ştiu cum se întîmpla că mai mereu ningea la fel de frumos cum ninge în această seară) şi căutam în adîncul meu de copil cuminte cele mai frumoase cuvinte, şi le aşezam la fel de frumos pe hîrtie, şi i le duceam mamei să se uite peste ele, iar dacă scăpam vreo literă, of ..ce ciufuleală era pe coama mea.

După ce mama le verifica, începea alegerea felicitărilor şi a destinatarilor. Cele mai frumoase le scriam pentru cei mai "cuminţi" profesori, celelalte pentru cei care mă „chinuiau” des cu „treci la răspuns...”.
Şi scriam frumos, şi aveam şi o lamă, luată de la bunelul pentru cazuri excepţionale (asta în loc de corector) şi după ce scriam cu roşu numele profesorului, înşiram mai jos urări de tot felul; unele mai frumoase, altele.. mai stupide, dar erau dezarmant de sincere. Erau scrise de un copil... şi copiii .... ce mai calea-valea... nu cred că ei le citeau, de fapt, nu că nu cred, dar ştiu acest lucru.

În primul rînd pentru că primeau zeci de cărţi poştale, iar în al doilea rînd pentru că toate textele erau la fel.

Cîteva zile în urmă, răsfoiam o carte de-a mamei şi am găsit o "felicitare".
Pesemne, a fost scrisă demult; era în chirilică.
Stimată, Pelagheea Xenofontevna!

(prenumele era mereu scris cu o greşeală)

Permiteţi-mi să Vă felicit cu Anul Nou!
Vă doresc sănătate, prosperitate şi fericire.

Elevi cuminţi şi rezultate nemaipomenite.

Cu profund respect, elevul cl. 9 – B, Mihai Turceac.

De ce reproduc asta?! Nu ştiu. Aşa îmi veni mie.
De fapt, este aici un nod pe care îl tot dezleg în mintea mea de cîteva zile. Căutam ceva pe Google săptămîna asta şi la un moment dat, am dat de un portal foarte frumos structurat, uşor de accesat şi util. Am mai rămas ceva vreme acolo, am mai căutat ce-mi trebuia şi, cînd tocmai mă pregăteam să plec, apăru pe ecran o frumoasă felicitare, de-asupra căreea era scris: „fă click şi bucură-ţi jumătatea”.

Şi, mă năvăli aşa o tristeţe, de aia din care te scoate doar un plîns clocotit, deşi eram liniştită şi bine-dispusă.

...cît de uşor e să fii „drăguţ şi iubitor fără margini”. Stai pe net, vorbeşti cu cine vrei tu la telefon, nu ai timp să iei cina cu familia ta, nu apuci să aduci o lalea de Ziua Mamei, în schimb, după ce ai luat masa cu amantul sau amanta în oraş, după ce... ai tras o înjurătură grasă, după ce... nu-ţi mai aminteşti din prima cum îl cheamă pe omul tău drag şi cînd e ziua lui de naştere, faci CLICK... şi totul e ca şi cum ar fi nou-nouţ: „Iubitule, eşti totul pentru mine”, „Dragostea mea, îmi lipseşti atît de mult”... Motănaşi şi vrăbiuţe, buchete de flori virtuale, păpuşi vorbitoare, căţei cu ochii înlăcrimaţi... ei ne înlocuiesc, ne ţin de urît şi ne arată cît de mult „trebuim” celuilalt. Atît de uşor e să „iubeşti” virtual, nici nu ne-am fi imaginat acum 10 ani, şi e muuult mai ieftin. Numai că există totuşi un „nimicuţ” care omoară tot omenescul, toată emoţia, tot ce ai adunat în nopţi de iubire şi în zile de aşteptare, în primele plimbări nocturne şi în sfioasele îmbrăţişări care îţi umpleau stomacul cu fluturaşi şi alte gîngănii.

Am ales o pisică şireată, un căţel supărat şi singur, un copilaş cu ochi albaştri... şi un Moş Crăciun (ce-i drept nu am înţeles ce naţie reprezintă), am ales un mesaj (şi această opţiune este trecută pe lista de "plusuri", însoţită de o remarcă „nevinovată”; ceva de genul... „nu ai inspiraţie? alege unul dintre mesajele de mai jos...”).
Nu a durat mai mult de 10 minute ca să le programez în aşa fel, încît să ajungă cîte una în fiecare zi (cu excepţia zilelor de odihnă, că oricum nu le va observa). Apoi, mi-am trimis şi mie una ca să-mi amintească că pe 3 ianuarie.. nu ar fi rău... să mai ... trimit vreo 10 „declaraţii de dragoste”... care mă „vor scuti” de oboseala de a scrie mesaje... cu „te iubesc” în sec. XXI. Dacă eram mai perseverentă, găseam şi din alea care o spun cu voce...

Cre că am mai întrebat: de ce scriu asta?! Pentru că mă ia o tristeţe, în preajma Sărbătorilor de Craciun.
Nu mai găsim loc pentru acele zile de duminică, în care toată familia se aşeza să compună mesaje pentru cărţile poştale.
Simple bucăţi de carton... uneori stîngaci desenate, cu mesaje banale. Ele duceau puţină lumină departe; celor pe care nu i-am văzut, de care ne este dor... celor pe care nu-i vom putea vizita de sărbători.
Duceau doruri şi nu întîrziau niciodată.
Simple bucăţi de carton... în care încăpea atîta viaţă, atîta dragoste, atîta emoţie, atîta aşeptare...

Simple bucăţi de carton... aminteau lumii că au venit Sărbătorile, iar nouă... că mai suntem... vii.

Am găsit ceva interesant. Din istoria cărţilor poştale...

Povestea spune că prima felicitare de Crăciun, a fost inventată în Marea Britanie. Se apropia Crăciunul, iar sfîrşitul anului 1843 nu-i aducea lui Sir Henry Cole nimic alceva decît copii mulţi, oboseală şi cheltuială în vacanţă. Tocmai încheiase o discuţie neplăcută cu soţia. Ea insista asupra unei vacanţe prelungite, altfel, rudele pe care nu vor apuca să le viziteze, se vor supăra. Sir Henry încercă să-i explice că e prea costisitoare această călătorie, în plus ea nu-ţi dă nimic, decît doar surmenare. În loc să stea tolănit pe canapea, trebuie să colinde tot comitatul Saxoniei de Sud. Şi-apoi, nu şia cum să-i explice că un direcor de muzeu nu cîştigă cît un director de bancă... Aşa se făcu, că tocmai cînd îi erau gîndurile mai negre, intră la el un prieten care mai era şi pictor. Între două trabucuri, i-a povestit ce are pe suflet şi l-a rugat pe John Calcott Horsley să-i deau un sfat. Ăsta l-a sfătui să le scrie scrisori tuturor prietenilor şi rudelor îndepărtate...
Bună idee, dar nu pentru Sărbători... s-a gîndit Sir Henry. După o oră de poker, găsi soluţia: nu va trimie scrisori obişnuite, va trimite scrisori deschise, pe care să fie desenată întreaga familie Cole.
Zis, ca şi făcut.
John îi aduse a doua zi schiţa primei felicitări. Imaginea îi prezenta pe membrii familiei Cole care sărbătoreau în jurul unei mese. Această carte poştală ilustrată a fost prima care a bucurat ochii celor care au primit-o.

p.s. Şi în zilele noastre, britanicii trimit cele mai multe cărţi poştale din lume, expediind cam 27 de felicitări pe an. Anul trecut, tot la ei, s-au vîndut cam 2,31 milioane de felicitări, dintre care 1,6 milioane de Crăciun. Regina Marii Britanii expediază cam cîte 10.000 de felicitări de Crăciun.

Încă un argument: Felicitarea pe care am găsit-o în cartea mamei are cel putin 20 de ani.... Zi-mi şi mie, ce voi avea eu în cutia cu mărunţişuri'? Ce voi ţine eu sub fotoliul în care îmi voi petrece zile bătrîneţii?! Ce-mi voi aminti eu cînd voi privi spre flăcările din şemineu?! Ce voi ţine în mînă?! ... insrucţiunile de pe net? mousse-ul care mă ajuta să fac Click emoţiilor mele, senimentelor mele, amintirilor mele?? Ce iau cu mine din tinereţe dacă nimic nu vreau să iau... şi nimic nu vreau să păsrez...

p.s.1. Trimie o carte poştală părinţilor. Scrisă de tine.

Surprizele Norocului...

2009-12-20T12:35:00.002+02:00

Ho-ho-ho! Să vedeţi, pe lîngă daruri de Craciun ce vă mai aduce Mosul!

În data de 25 şi 26 decembrie, la Noroc TV, vezi cele două spectacole, POTCOAVA DE AUR, ediţia IV.

Sărbători fericite tuturor!

Detalii, în cîteva colaje de mai jos.

Destinatar: Moş Crăciun

2009-12-16T02:35:00.010+02:00

Dragă, Moşule.

Nu am somn. Mîine e miercuri şi probabil am să căpiez de oboseală, dar nu pot să fac nimic. Ştiu că trebuie să fiu cuminte şi de asta îţi spun sincer că nici nu m-am chinuit prea mult. Aşa sunt eu încăpăţînată şi cînd mă încăpăţînez, atunci e greu să te pui de tocmeală cu mine. Da... să ştii, asta se întîmplă rar(aici un pic te mint).

Mă gîndesc cum să fac ca scrisoarea mea să ajungă. Nu-ţi cer nimic, vreau doar să o citeşti, să nu crezi că-i scriu cumva sacului tău. Vreau să-ţi povestesc ce am făcut în acest an şi mai vreau să-ţi spun, dar te rog să mă crezi: eu mai cred în tine, da nu de atunci cînd eram mică şi stăteai sub brad, da de atunci cînd ţi l-am cerut în scrisoare pe Did... A ajuns la mine darul tău şi acum ... mă cert cu el din cauza că practică "atletica uşoară" exact cînd vine ora de franceză; da nu-ţi spun prea multe, mai ales că şi el, dincolo, tot ţie îţi scrie.

Îmi place de tine. Nu ţi-am spus-o niciodată, dar chiar îmi place de tine. Toţi spun că nu cred în tine şi numai cum vin Sărbătorile, nu-şi dau rînd cu rugăminţile.
Zi-mi sincer, de asta ne pedepseşti, nu?
Pentru că în loc să ne ducem de mînă copiii la grădiniţă, ducem ipocrizia la un curs de master, pentru că în loc să zîmbim, preferăm să rînjim tot mai des, pentru că în loc să respirăm în voie, furăm puţinul aer pe care îl mai au cei din jurul nostru, pentru că în loc să iubim, aşa, pur şi simplu, fără a cere, noi preferăm să lăsăm să ne scape printre degete cea mai mare minune pe care ne-a dat-o Dumnezeu - şansa de a simţi ceva Adevărat.

Da eu chiar cred în tine. În fiecare zi. Şi te aştept atît de mult. Chiar aşa.
Pentru mine rămîi la fel, ca în copilărie, aşa cum stăteai tupilat sub brad (cred că ţi-am mai spus-o).
Atunci nu-mi placea de tine, pentru că erai vechi şi nu-ţi mai străluceau mînecile date cu sclipici, iar tioagul, un chibrit pentru aprins şeminee, în general nu-l mai găseau părinţii niciodată.

Vrei să-ţi spun ce-ţi ceream de fiecare dată înainte de Anul Nou?! O stea, o stea pentru pentru brad. Una roşie, reliefată, cu colţuri ascuţite, ca a Cremlinului. Şi eram tare supărată că nu mi-o aduceai. La şcoală, înainte de matineu, învăţătoarea ne cerea să aducem jucării; cîte două. Una era sacrificată ca să sclipească frumos gazeta de perete, alta pentru a fi pusă pe bradul care era instalat în clasă. Aduceam şi eu, nu mă puneam de pricină, dar pe ale mele învăţătoarea nu le observa niciodată. O chema în faţa clasei numai pe Viorica, o fetiţă micuţă, negruţă şi.... (da, bun, azi nu despre asta vorbim). Aşadar, mereu o chema în faţa clasei pe ea, pentru că numai ea avea acasă o asemenea "comoară" şi ne ruga să cîntăm "O, brad frumos", în timp ce ea se muncea să "instaleze" solemn, în vîrful bradului, steaua. Urca pe un scaun ca să ajungă acolo... şi toţi aplaudau...şi se făceau poze, iar eu atît de tare aşteptam încă un An Nou ca să-mi aduci şi mie o stea, numai că mama nu înţelegea nimic şi îmi spunea că steaua aia nenorocită costa prea scump. Ne înnoia jucăriile, da pentru stea niciodată nu-i ajungea... pentru că respecta un alt ritual; de a schimba pe 31 decembrie toată rufăria din casă. Ce stupiditate (da...., mare stupiditate pe care o respect întocmai şi eu acum, de îi ies copilului meu aburi pe nas de la atîţia nervi).

Bradul...vai, ..... mirosul cela de brad... de el mi-e dor cel mai tare.. Dorinţa asta am s-o trec totuşi pe listă de daruri pentru că de cîte ori am fost la un tîrg de brazi, niciodată nu am mai prins mirosul cela. Nu-ţi cer bunuri, îşi voi cere mirosuri, simţuri, clipe, senzaţii, emoţii. Acum îmi pot lua orice pom vreau, dar nu pot să iau şi mirosul cela puternic, proaspăt. Adulmec, cu sufletul strîns de emoţii şi amintiri, dar nu-l găsesc.
Da ştii ce-mi amintesc?! Îmi amintesc casa părinţilor şi holul unde era instalat pomul. Camera era mare, de fapt acum nu mi se pare atît de mare, dar atunci... atunci mi se părea un hambar... şi dădea afară. Pomul era mereu instalat într-un colţ, lîngă uşă, într-o căldare cu nisip (de la nisip mereu se înţepau ai noştri... de ce se întîmpla asta... cred că nici ei nu ştiu). Mama nu ne permitea să-l împodobim. Îl împodobea ea, noi puteam să punem doar primele jucării, după care ne duceau la bunei, în vale, ca să se facă curat, să se încălzească baia şi să se schimbe rufăria...Încă un ritual care nu mă încînta. În cel mai fericit caz, ne permiteau să stăm acasă, da să nu ne mişcăm din loc.
Trebuie să fiu sinceră, da?! Nu aveam voie numai eu să mă mişc, pentru că dacă mă mişcam, se întîmpla neapărat ceva.. Sau pica "cineva" pomul, sau "pe cineva" îl ducea capul să răstoarne căldarea cu nisip, sau "tot acel cineva" îngropa vreo două-trei-patru-şi.a.m.d jucării. Aşadar, Ovidiu (fratele meu) avea voie să se deplaseze unde vrea el. Eu trebuia să mă joc "de-a copacul", dar şi aşa... de la "vînt mare" se "îndoiau" braţele copacului, vreo "nenorocire" tot se întîmpla. Şi atunci, mama îmi făcea cioc-cioc-cioc. Boon.

M-am abătut. Asta nu prea-mi place să-mi amintesc, da nu am ce face... maaaare răutate mai eram. Vreau să-mi amintesc senzaţia de răcoare, de ger... de scîrţ-scîrţ... cînd tata aducea de afară omăt pe mătură şi trecea peste covoarele înşirate pe podea. Se topea îndată, dar mirosul de proaspăt... desfunda orice nas. Şi mai aducea albituirle de pe sfoară în casă şi le scutura. Promoroaca mai nimerea şi pe faţa mea şi a fratelui meu... şi noi, ne cuminţeam pe dată, iar obrajii imediat se înroşeau. De asta mi-i tare-tare dor. Şi-mi mai este dor de baia, după care tata ne lua pe cîte unu în braţe şi ne ducea în dormitor, unde pe pat ne aştepta totul nou-nouţ: lenjerie, ciorapi, papuci de cameră... tricouri, pantaloni. Totul era nou. Şi după ce ne îmbrăcam, aşteptam cu sufletul la gură să se retragă ai noştri la bucătărie, unde vrăjea mama asupra bunătăţilor, iar tata vrăjea fără vreun succes.. curăţînd cartofi, morcovi şi ouă pentru salată, ca să deschidem campionatul-la-patinaj-artistic-pe-parchet-lustruit-de-tata. Ţine-te!!!!!
Ţinea concursul pînă ajungea la bucătărie vreun ţipăt ca din gură de şarpe. Şi iar venea mama, îmbujorată şi furioasă şi îmi făcea mie cioc-cioc-cioc; în primul rînd pentru că eram cea mai mare, în al doilea rînd pentru că întrebam... "da ce ce numai mie cioc-cioc-cioc???".

Şi, totuşi, niciodată nu am văzut-o pe mama mai frumoasă decît în clipele celea... Cînd întuneca, ne aşezam cuminţi în faţa televizorului şi aşteptam, fără să răsufleăm prea des, să se audă paşii bunelului pe trotuar. Dacă venea el, ne duceam cu uratul. Mama îl chema în casă ca să nu îngheţe pînă ne îmbracă. El se aşeza în faţa televizorului şi uita de "misiune". Acum aşteptam să auzim paşii bunicii, ca să ne scape din prinsoare. Îl lua la un fel de "Valsul fulgilor de nea", doar că altul era textul "refrenului".

Mersul cu uratul începea la bunei şi arăta cam aşa. Coboram toţi în vale: primul mergea bunelul, îl urma bunica care nu-l slăbea cu sîcîiala, după ea - "dracii". Ajungeam la ei. Bunica îl trimitea pe bunelul în beci după mere şi în casa cea mare după struguri, apoi se aşezau cuminţi la geamul mic cu zăbrele şi începea urătura... De urat, uram noi cam slab, dar recompensa era destul de buuună. Apoi mergeam, pînă la mătuşa noastră, sora tatălui, care stătea ăn celălalt capăt de sat... şi apoi, ne întorceam acasă... fiind amîndoi de acord că "iarna-i grea, omătu-i mare...". Odată ajunşi, ne dădea mama de mîncare, iar nouă ni se băteau calicii la gură... de foame; mamei i se umezeau ochii, şi îl striga pe tata, ca şi cum tare supărată, iar noi deja ştiam că ea-l cheamă ca să ne vadă şi el cum mîncăm.

Moşule, momentele astea nu am să le uit niciodata, da?! Te rog, fă aşa ca să nu le uit niciodată. Te rog.

.... de asta te iubesc. Pentru că îmi păstrezi amintirile intacte şi mi le aduci de fiecare dată cînd vine Crăciunul... le păstrezi cu sfinţenie. De asta te iubesc, aşa cum eşti. Cu nasul roşu, cu fruntea în zulufi artificiali, cu mustaţa vopsită cu acuarelă... Aşa te vreau. Pe altul nu-l cunosc.

Îmi cam pierd firul gîndului... îl pierd pentru că nu-l ţin în frîu, îl las hoinar, prin anii care au trecut, prin durerile care s-au strîns, prin dorurile care mă macină. Am vrut să-ţi povestesc cum a fost acest an. Nu pot spune că a fost tare greu, dar nici uşor nu a fost. Am numărat de vreo 30 de ori nişte cearcăne albastre sub ochi.( de la nesomn, să nu te gîndeşti la prostii).. am mai făcut extensii cîtorva fire albe, am mai lăsat să se pună praful peste cîteva emoţii cum am lăsat să se usuce cîteva lacrimi... am rambursat cîteva sute de zile Vieţii-care-Trece.

Într-un an sunt 12 luni. Şi anul acesta a fost într-o continuă fugă, după ceva ce nici măcar nu ştiu dacă există. M-am tot ţinut, de-a lungul anilor, de o Umbră. O umbră cu multe umbre legate de ea. Sumţeam că ajung şi eu să fiu una din Umbrele-surori ale Umbrei-mamă.

Acest sfîrşit de an m-a descotorosit uşor-uşor de această Umbră. Şi acum respir în voie şi aştept Sărbătorile cu atîta dorinţă, cu atîta dor cum nu le-am aşteptat niciodată în viaţa mea; poate doar în copilărie.

Şi uite, nici nu pot să o trec pe lista realizărilor, pentru că asta chiar nu mi se datorează.

Anul acesta am călătorit. Trebuie să spun... şi în acest caz, nu mi se datorează.

Ce-am mai făcut?!

Mi-am recuperat aripile... Şi zbor.

Te aştept să vii, Moşule.

Te aştept să-mi aduci amintirile şi în acest an. Amintirile ...

Cele mai curate, cele mai adevărate, cele mai colorate din viaţa mea. Şi te mai rog ceva; adu-mi mirosul de scîrţ-scîrţ, şi visele. Pune-le în cufărul cu prosoape, sus, pe cuptorul bunicii.

Ştiu, din an în an, tot mai greu îţi este să-mi îndeplineşti dorinţele.

Îţi promit că am să cred mereu în tine şi nu am să uit niciodată mirosul de copturi cu amoniac pe care mama le rumenea frumos în cuptor; ne punea cîte una în palmă şi noi urlam de bucurie, dar şi de durere, pentru că aburii ne frigeau mîinile. La fel, îţi promit că nu am să uit niciodată cum îmi făcea mama cioc-cioc-cioc şi cum făcea zăpada scîrţ-scîrţ, dar adu-mi în fiecare an mirosuri din copilărie; aruncă-le prin hogeac, lasă-le lîngă uşă. Dimineaţa, cum am să mă trezesc, am să le adulmec, exact ca o hulpe, aşa cum adulmecam locul bomboanelor cînd eram mică.
... sunt ceea ce am avut eu mai ADEVĂRAT în viaţă. Şi dacă ceea ce-mi păstrezi tu în suflet, de atîţia ani, e adevărat, cum poate lumea să creadă că tu nu eşti ADEVĂRAT.

Ai să vii, Moşule???? Ai să vii, da?!

p.s. Moşule, şopteşte-i mamei la ureche să-mi facă cioc-cioc-cioc că tare sunt proastă uneori şi mai şopteşte-le celor de la Zoom să-mi facă o reducere la obiectivul cela nenorocit.
Cum să-mi iau cameră fără obiectiv, ha?!

Am să te aştept, Moşule.

Gîndul acestei zile...

2009-12-10T15:07:00.002+02:00

E limpede că adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zînele lor şi-au scurtat rochiile.

(M. Cărtărescu)

Moş Niculae trebuie să vină. Trebuie!

2009-12-07T02:26:00.001+02:00

Moşul trebuie să vină!!!
Trebuie!

Ho,ho,ho - aţi fost cuminţi, dragii moşului?! V-aţi curăţat măcar odată papuceii aşa cum zice mama (ca să nu leşine moşul). Le-aţi pus la uşă?!
Ia să vedem cine a fost cuminte şi cîne merită cadouri şi cine nu?! De cîte ori am auzit, copii fiind, această întrebare... Şi cu toate astea, ştiam sigur că Moşul îmi va aduce şi mie daruri...
Îmi amintesc că odată, m-am dus la şcoală în vacanţă şi acolo am aflat, de la colega mea, că Moşul nu există. Că la ea nu vine niciodată. De asta nu există. Sunt doar părinţii tăi care îţi cumpără cadouri... şi le dau lui Moş Gerilă de la şcoală ca ăla, la rîndul lui, să te cheme lîngă brad şi să caute în sac ca nu cumva să încurce darurile. Am fost foarte dezamăgită. Am venit acasă supărată şi necajită şi atunci cred că am avut prima discuţie serioasă cu tata, sau cu mama. Asta, nu-mi amintesc.

De ce scriu asta?! M-am gîndit că nu ar fi rău să ne întîlnim de Sărbători. Cu oamenii care se descalţă cînd întră aici. Să sorbim dintr-un ceai cu iasomie sau cu bergamot, să ne vedem la ochi (cum spune sufletul meu drag), să mai punem ţara la cale şi să facem daruri. Daruri pentru copiii, părinţii cărora, le-au spus prea devreme că Moşul nu există.

Dacă poţi, dacă ai cu ce, dacă copilul tău e gata să renunţe la o carte, la o jucărie, dacă încă nu ai trimis sacul cu lucruşoare ale odorului tău scriind pe el "Destinaţia: podul bunicii", vino alături de mine să aducem culoare unor suflete mai triste decît noi, unor copii, ochii cărora sunt mai des înnouraţi decît senini.
Împreună putem aduce Lumină! Nu contează cît de mare e, contează să fie.

Dacă cunoşti copii din familii sărace şi numeroase, un bătrîn singur şi lipsit de ajutor, dacă cunoşti pe cineva care are nevoie de o mînă de prieten, scrie-mi, alatura-te, ajută-mă să aducem în casa şi sufletele lor un strop de Lumină de Sărbători.

Intră şi lasă coordonatele celor care au nevoie de ajutor. Întră şi alătură-te.

Propun săptămîna asta să facem curat în inimile noastre, la fel cum propun să facem curat în dulapuri, poliţe dosite, debaralele cu jucării şi clituri de cărţi, gata de dus pe foc.
Toţi cei care vor să participe, îi rog să scrie pe blog sau la indianazlotea@yahoo.com

Mulţumesc tuturor sufletelor caritabile care nu vor rămîne reci.

Cu profundă recunoştinţă, Indiana Zlotea

P. S. Moşul trebuie să vină!!!

Trebuie!

Potcoava de Aur, (partea II)

2009-12-07T01:39:00.000+02:00

Acum un ... şir de fotografii din cea de-a doua seară:

A doua seară. Ora 16.30. Gata de atac... :)

Ultimele însemnări în scenariu. Schimbări minore.

Nu ştiu dacă vedeam ceva amuzant. Ne-a prins Nătăliţa... şi ne umflase o bucurie... nemaipomenită. De fapt, ştiu despre ce era vorba. Alex Calancea Band... intrase pentru o ultima repetiţie.

Sergiu Bucico - un om curat în toate. Şi în ceea ce face şi felul cum trăieşte. Pozitiv, răbdător, profesionist.

Calancea Band... un delir frumos...

În starea asta îmi place să mă regăsesc. O linişte cîştigată în atîtia ani de "nelinişti". Fragedă liniştea asta, dar atît de ... a mea.

Iurie Sadovnic.. Ca să vorbeşti despre valoarea acestor oameni, trebuie să meriţi. Uneori îmi e frică să vorbesc despre oameni Mari. Pentru că nu ştiu cum să aşez în puţine cuvinte, mulţimea de emoţii care mă încearcă. Şi să nu crezi că acum o iau razna. Ne-am obişnuit să zicem tare: A! Da, l-am văzut pe Sadovnic, sau l-am văzut pe Botgros... uitînd că ei, chiar dacă niciodată nu ne vor vedea, au un pic mai mult respect faţă de Public (chiar dacă suntem atît de mulţi), în timp ce noi, fiind atît de mulţi, nu realizăm cît de puţine Valori nefalsificate avem.

Mariana şi... Diana.. (ce bine e cînd mama îţi zice altfel decît în buletin :))

Irina Bivol, Serj Cuzencoff

Felină...

Sergiu Bucico, s-a tot ţinut de pupat fetele în culise, dar... cum veni vremea de filmat - gata, s-a sfîrşit cu toate fetele, mai ales că ele trebuie să fie frumoase în cadru.

Vitalie Dani.

Adrian Ursu

Fotografia care îmi place cel mai mult.

Victoria Lungu

Cînd fetele .... îşi fac complimente, mai bine să nu te prindă vremea în preajmă... :)

Nicu Ţărnă

Natalia Barbu

Anişoara Puică

Încă un ambuteiaj în culise: Irina Bivol, Adriana Ochişanu, Ana Barbu, Serj Cuzencoff, Anişoara Puică, Cătălin Josan

Anatol Mîrzencu

Diplome TOP 10 Potcoava de Aur pentru Laurenţiu Popescu, Anatol Bivol, Gicu Cimbir, Irina Bivol

Alexandru Vdovicencu şi Adriana Ochişanu

Corina Ţepeş, fără Costi Burlacu...

Cu Adriana Ochişanu

Ana Barbu, Adriana Ochişanu.

Reportaj fotografic.(I parte)

2009-12-06T22:19:00.001+02:00

Cu Artur Bînzaru, şeful de la Noroc Tv

Cu D-ul Bînzaru, Director General "Music Master", "Noroc TV", "Radio Noroc"

Artur Bînzaru, Corneliu Botgros (Lăutarii) şi multrîvnita Potcoavă de Aur.

Valeria Oţel, Jonny Alici, Mariana Butnaru... (Radio Noroc)

Momente de lucru, Potcoava de Aur, 2009 - 03.12.2009, ora 17.45.. mai puţin de o oră pînă la începutul spectacolului... alertă, retuşuri... niciun stres. Iată asta-mi place... :)

"Lăutarii", repetiţie .... înainte de spectacol....

Patricia Gheaţă, România, 9 ani

Maria Iliuţ, Arsenie Botnaru, Doina Arseni. Culise.

Surorile Osoianu.

Vlad Gheorghelaş şi Nicolae Glib. Nicolae Glib... îmi amintesc că pe vremuri, cînd eram la casa părinţilor mei, mă treyeam cu el duminica, pentru că tata punea radioul şi ştiam că ... e prînzul. "La mulţi ani, cu sănătate...."... Ce pot să spun acum e că, odată cu trecerea anilor, tot mai des mă prind... că duminile, fiul meu se trezeşte de la cîntecul lui.

Cu Maestrul... aceleaşi culise, acelaşi drum... spre scenă. O bucurie diluată cu conştientizarea că stau lîngă Om care are o activitate deosebit de meritorie. Mă bucur că trăiesc şi pot să-l salut şi pot spera chiar şi să-mi memorizeze numele. Şi mă mai bucur că e iubit cît e pe verticală, pentru că moldovenii au un talent aparte de a face cult numai din cei care au ajuns pe orizontală. De cîte ori îl văd în scenă, îmi vine să strig: mai staţi acolo, mai staţi.... pentru ca toată lumea să aibă şansa să vă dea Palme. Multe Palme, Maestre! p.s. Vreau Palme pentru "Lăutarii".

Natalia Munteanu şi Nicolae Cibotaru... Fină şi delicată ca o vioară. Mi-i dragă. De Nicolae Cibotaru pot spune doar că te face să plîngi, la fel cum reuşeşte să şi te liniştească...

Ana Barbu, mamă unui talent şi a unui zîmbet de milioane, soţie a unui soţ, nu mai puţin talentat, artist... şi cînd spun asta, ma refer nu numai la vocalize, dar şi la energia pozitivă pe care o dăruieşte celor din jur.

Ioana Căpraru... Nu am să încetez niciodată să ascult "Cu drag de sora mai mare", mai ales pentru că am o soră mai mică, apoi pentru că e atît de sensibilă această Doamnă, dar şi pentru că îmi place. Şi nu am ce să fac cu asta. Îmi place şi gata.

Cu Iurie Nistorică, colegul meu de la radio. Împreună facem "Se-nsera la Radio Noroc", de luni pînă vineri. De la 17.00 - 20.00. Cult, cultivat, cu mult bun-simţ şi şapte ani de-acasă. Se pricepe la "jocuri de cuvinte" şi m-a antrenat şi pe mine. Uite-aşa şi trăim. Ne jucăm.. "de-a cuvintele". Uneori nu e chiar atît de uşor pe cît pare. p.s. Ştie să te facă să zîmbeşti, dar lucrul cel mai de preţ pe care l-am descoperit la el, este felul lui de a "construi o familie". Din asemenea bărbaţi chiar ies capi de familii. Au o comunicare atît de sănătoasă, atît de pozitivă, atît de frumoasă şi plină de atîta iubire matură, încît parcă nici nu-mi vine să cred că mai are mult... pînă va ajunge să schimbe prefixul ... spre 30. Ştiu că nu-mi citeşte blogul, dar dacă îl vedeţi, spuneţi-i că sunt mîndră că facem o echipă la radio şi mai spuneţi-i că-i mulţumesc mult pentru cele două zile de Potcoavă. Am simţit că suntem o echipă.

.... Hai să vă mai povestesc despre echipa noastră.

În primul rînd tre să vă spun că este şi e deja maaaare lucru. În fotografia de mai jos îi vedeţi pe Vitalie Colun - cerebralul de la radio Noroc. Serios. "Dat" la casa lui, responsabil şi matur... într-un cuvînt... are ce căuta la Radio Noroc (glumesc)... eu sunt venetica care e venit... mult mai tîrziu, dar ştiu că colegii mei mă cunosc suficient de bine ca să-mi înţeleagă glumele. Urmează Sergiu Tăbăcaru - directorul tehnic... tot ce stricăm noi, el repară. Tot ce repară el, noi stricăm... Aşa şi trăim... (mă repet). Ne rabdă. Nu ne ceartă, parcă... Mereu e plecat, dar cum Dumnezeu se întîmplă ceva, cum... apare ca din pămînt.

Cald, mereu liniştit, deşi cu siguranţă că ar vrea să-mi spună vreo două... calde... da ziceam, ne rabdă.

Urmează Mariana (Femeile poartă noroc la Radio Noroc, Top 10 Potcoava de Aur). Punctuală, transparentă, matură, sinceră pînă în măduva osului, talentată de te pierzi. Cînd vreau să mă liniştesc, aştept ora emisiei ei şi o ascult. Aşa, în prostie. Nu aştept nimic anume. Pur şi simplu intervenţiile ei... o oră îmi e de-ajuns. Urmează Oniţa, sau Oana Staver. Of.... o să ne tragem de plete din cauza... compiuterului. (glumesc). Majoritatea rubricilor le face ea.. Săritoare la nevoie, ştie cu măiestrie să-şi organizeze timpul de lucru, astfel încît să aibă loc şi alţii.

Cu Adriana Ochişanu. Dulce, numai cîntec, numai zîmbet, numai căldură, numai iubire.

Aglomeraţie mare... :)

Cam asta a fost în imagini. Mai multe, îţi aduc săptîmîna viitoare, dacă am NOROC!!!

Încă două potcoave... 2009

2009-12-05T02:08:00.002+02:00

Noapte bună tuturor....

Of, că ciugulesc rîme de oboseală, dar măcar să vă spun cum a fost... în cîteva cuvinte, deşi nu... mai bine scurt: FRUMOS.

Încă două potcoave şi-au găsit stăpînii: Alex Calancea Band şi Yan Raiburg.

Mîine - reportajul complet...

Acum, spiş... că nu mai rămîn rîme... de atîta oboseală.

P.S. Revin la postarea de aseară cu un zîmbet diluat de amărăciune, dar şi satisfacţie în aceeaşi măsură.

Amărăciune pentru că a trecut. De fiecare dată cînd se apropie un eveniment, aştepţi cu sufletul la gură şi crezi că el va ţine o veşnicie...

Numai că nu e chiar asa. Cîteva ore de adrenalina şi... totul a luat sfîrşit.
Cum a fost?! A fost extraordinar. Forfotă în culise, şuşoteli între interpreţi vis-a-vis de ecranele din spate.... "am crezut noi vreodată că şi la noi va fi aşa ceva...". Stau, ascult, îmi place ce aud.

Fac un pas. Mă rod pantofii. Îmi aduc din cabină altă pereche. Ce am tras anul trecut la Potcoava... of, îmi venea să-mi iau lumea în cap. Pantofii îmi strîngeau minţile, nu alta. Şi cum am învăţat lecţia, ieri mi-am luat trei perechi. Booon. M-au strîns minţile nu o pereche, ci trei. Aşa că.... pînă aici.... succes maxim. :)

Repetiţia de dimineaţă - iată încă un spectacol adevărat... interpreţi, dansatori, band-ul, regizori, sunetişti, lume multă... vorbăraie... cîntec... întîrzieri constante.. (şi eu am întîrziat un pic, pentru că adormisem). Colegul meu, Iurie Nistorică, mă ia peste picior şi-mi zice că am nişte ochi mari-mari, gată să cînte şi ei...

Urmează traseul spre "Favorit", favoritul meu de cîţiva ani, unde oameni cu foarte mult bun-simţ mă iau în primire, mă întreabă dacă nu vreau un ceai, apoi îmi sugerează că o cafea mi-ar face mai mult bine.... mă iau în primire toţi odată: Ludmila pune baza pe faţă, apoi mă ceartă că iar mi-am nenorocit sprîncenele .... Vitalie îmi sugerează că nu ar strica să mergem să ne spălăm pe cap dacă vrem să reuşim la 16.00 să ieşim gata... de "pus în scenă"... Uit cu desăvîrşire de emoţii şi mă las dusă de acea plăcută moleşeală care se abate pe capul unei femei ajunsă pe mîini bune la coafor.

.... peste 3 ore... sunt gata. O iau încet spre Palatul Naţional, mulţumită de rezultat şi încrezută că azi totul va fi altfel, mai ales că e deja a doua zi, apoi pentru că am 2 ore încă să revizuiesc scenariul, apoi pot sta liniştită cu un ceai.

Burează. Mă rog să stea un pic, ca să nu mă mureze toată pînă ajung, deşi mi-aş dori acum să plouă iar eu să am timp liber să trag un somn.

În sfîrşit, ajung cu bine. ...
Ce a fost, vp spun chiar mîine...

Două potcoave s-au duuuuuus!

2009-12-04T00:19:00.004+02:00

... 4 ore de muzică populară. 4 ore încheiate de aplauze, 4 ore de emoţii şi aşteptare... şi, în sfîrşit, 2 Potcoave de Aur şi-au găsit destinatarii: Orchestra de muzică populară "Lăutarii" condusă de N. Botgros şi Mihai Ciobanu.

Mă dor picioarele. Asta e tot ce simt acum. Dar, pentru voi, mîine am să postez multe-multe fotografii din culise.... Sper să vă placă. Am invitat-o pentru acest lucru pe Nătăliţa, o fată talentată şi tare cumsecade. A tot cutreierat culisele, pentru ca să-ţi arăt ce înseamnă o viaţă de artist. În spatele reflectoarelor e altfel. E altceva. Asta voiam să vezi, să simţi şi să înţelegi că ei nu au nevoie de nimic altceva... doar de voi şi de aplauzele voastre. Nimic mai trist decît un artist care iese din scenă fără această susţinere. Asta - mîine, pentru că acum nu mai am putere pentru nimic. Mîine, la aceeaşi oră începe spectacolul de muzică uşoară, de asta trebuie de dus la spiş ... Noapte bună tuturor.

p.s. Mulţumesc tuturor pentru susţinere şi căldură. Mulţumesc colegului meu, Iurie Nistorică, pentru că a fost alături şi pentru promtitudinea de care a dat dovadă în momente ... "critice". Mulţumesc întregii echipe pentru că a dat dovadă de multă răbdare şi profesionalism. Mulţumesc spectatorilor pentru PALME. E ceea de ce are nevoie un ARTIST. Nimic mai mult.

Mulţumesc.

Ultima sută de metri... POTCOAVA DE AUR.

2009-12-03T00:29:00.001+02:00

Numai ce am ajuns acasă... Senzaţie de oboseală...nu găsesc. Doar o emoţie plăcută, una specială. Una taaaare specială. De 4 ani Radio Noroc, la sfîrşit de an, adună pe aceeaşi scenă cei mai de valoare interpeţi de muzică uşoară şi populară. De 4 ani, Potcoava de Aur a intrat în casele şi inimile noastre şi de 4 ani.... vrea acolo să rămînă. Să vă povestesc ce se face acum la radio nu are rost, pentru că nu sunt cuvinte pentru a descrie vîlvătaia de emoţii, stresul, alerta, şedinţele

interminabile, agitaţia, lacrimile de bucurie împletite cu cele de grijă şi responsabilitate "eşuată". Orarul s-a dus peste cap, nimeni nu mai bea ceai: auzi tot mai des... "ai nevoie de ceva?". Asta e ceea ce aş vrea să vezi. Să vezi ce înseamnă să lucrezi în echipă. Colegul meu a luat asupra lui scenariul pentru seara muzicii populare, Mariana a făcut statistica topurilor, cealaltă Mariană, şefa, le face pe toate... Lista interpreţilor, schimbarea diacriticelor.... filmări, reportaje, telefoane, tone de foi scrise.... într-un cuvînt.. ne gătim. Ghena, regizorul... face transferurile de fişiere... pregăteşte coloana sonoră... băieţii de la TV montează fotografiile (încă o surpriză frumoasă)... Da, poate asta e o rutină, poate e o banală rutină, dar să stai deoparte şi să vezi cum lumea.... se îngrijeşte şi de cel de alături, nu numai de el... e mare lucru.

Vreme de un an, publicul şi-a votat favoriţii. Săptămînă de săptămînă. Mîine, vom afla cine va duce Potcoava de Aur acasă. Mîine, vom afla cine va duce Potcoava de Aur acasă. Veţi avea parte de un extraordinar spectacol de muzică populară, susţinut de Orchestra de muzică popolară "Lăutarii", în frunte cu maiestrul N. Botgros.

p.s. Mă duc la spiş că mîine e zi grea, dar las cîteva fotofrafii... Îţi las rochia pe care o va purta Natalia Barbu la prezentarea unei superbe colecţii de modă, oferită de Salonul de Modă "Feodora", ţi-l las şi pe colegul meu care ... e tare bine întenţionat, fetele noastre, pe Ghenadie Plunghean.. citeva calculatoare... în faţă, domnul Grigore care ne duce ;i ne aduce... cu maşina televiziunii.... şi puţină oboseală. Dacă crezi că nu m-au înjurat colegii mei cînd umblam cu aparatul meu, te înşeli... da ce pot să fa... aşa se fac... materialele "exclusive".. :) Aşadar, ţine-ne pumnii mîine şi poimîne... că am să-ţi aduc secrete din culisele spectacolelor...

A venit iarna.

2009-12-01T07:43:00.001+02:00

- Neaţa! A venit iarna! Trezirea! Hai, putorilor!!! Copiii deja taie lemne pe afară, da voi încă dormiţi...
Aşa o aud pe mama... parcă... Poate cauza e că nu am închis un ochi, că tot am cizelat scenariul pentru Potcoava de Aur, sau poate am aşteptat să văd cum vine iarna.... Ceea ce voiam să ştii e că nu am dormit, zăranie de ochi nu am închis....

Ce miros avea iarna în copilăria mea?! De bine. Un miros aparte. Nu am mai simţit aşa ceva niciodată. Nu-l identific nicăieri acum, dar ştiu că l-aş recunoaşte dacă ar fi să-l mai simt vreodată. Acum, iarna mea, miroase a scorţişoară... aşa am vrut eu să simt, a cald, a cer înorat, a temperaturi peste normă... a capucino... a iubire. Iarna mea miroase a multă muncă, dar şi a satisfacţie.
Ziua asta mai are miros de românime... Ziua milioanelor de români care ştiu cine sunt, la fel cum ştiu de unde vin şi încotro se îndreaptă. Felicitări pentru toată lumea care ştie cine este şi de unde vine...
că tot am zis de "lumea care ştie cine este..."...

.....Zilele astea, mă întreba un suflet drag: "Pe tine nu te deranjează cînd cineva vorbeşte de rău de tine, sau scrie de rău... Nu vrei să te războieşti cu ei?! Nu te-au obosit?! Uite, mi-a zis cineva că se pronunţa o persoană depsre blogul tău foarte urît...."

ştii ce i-am zis?!
.... sunt lucruri în viaţa asta pe care eu, ca om matur, pot să le trec cu vederea. Sunt lucruri pe care, dacă sunt om întreg la cap trebuie să le accept, dar sunt lucruri, despre care ar fi bine să nu te pronunţi, pe care te sfătuiesc cu toată răbdarea să nu le atingi... Pentru că dacă le atingi, s-ar putea să dai faţă în faţă cu o căţea.

Zi despre mine ce vrei tu... ştiu că eşti obosit, rău plătit la servici, te-a lăsat nevasta, sau te înşeală soţul, treci prin lumea asta neobservat şi nu te recunoaşte nimeni pe stradă.... ai o mulţime de datorii şi nu ştii cum să încolţeşti o femeie care e mai sus decît tine... e clar tabloul clinic. Şi cum ziceam, zi ce vrei.... că sunt proastă şi nu pot să cînt, că nu arăt ca Natalia Gordienco(Natalia mi-i dragă, aşa că ai face bine nici pe ea să nu o atingi)... şi altele de astea. Orice.
Am să fiu "ora ta de terapie", dar nu te atinge de copilul meu, de familia mea şi de sora mea că-ţi rup gîtul cu dinţii.
Sunt foarte puţini oameni care mă cunosc cu adevărat şi, nu mai are sens să-ţi zîmbesc şi să mă prefac că nu mi-i frică de tine...aşa cum o făceam cu cîinii în copilărie. Dacă le arăţi că ţi-e frică, te vor încolţi... În...măsa.... nu mi-i frică. Şi în general, ştiu cine sunt şi sub cine dorm.(parcă aşa la noi îs regulile cu femeile, nu?!)
Sunt acolo unde sunt nu pentru că merit, sau pentru că am fost pe sub masa şefului, dar pentru că muncesc calitativ. Şi pentru că îmi pasă.
Aşa că invit pe oricine are curaj, să intre pe blogul meu şi să se antreneze cu mine în discuţii. Promit să nu cenzurez niciun mesaj, cum nici pînă acum nu am făcut-o. Şi îi invit pe toţi cei care mă atacă prin subsoluri, să o facă deschis. Sunt convinsă că va ieşi ceva frumos şi demn de respect.
Altfel, îi poftesc pe toţi cei care pun la îndoială "calitatea" blogului meu, să zăbăjească mai des pe aici. S-ar putea să se regăsească. Nu pretind a fi ceea ce nu sunt, dar nu m-am vîndut (am mai spus-o) niciodată ieftin şi nici ŢIE nu am să-ţi permit să o faci.

Am învăţat, cu anii, să-mi admit necompetenţa (cum spunea o bună cunoştinţă de a mea), dar să-mi arăţi tu unde-mi este locul, nu... asta nu.

Şi încă ceva: am scris asta, pentru că îmi pasă. Nu am să zic că nu. Îmi pasă ce crezi despre mine şi dacă pot să te conving să nu fii oaie,măcar o dată în viaţă, înseamnă că merită să mă obosesc acum.

În loc de final: Sunt bloguri mult, da de o sută de ori mai bune.... mai interesante, mai bine închegate, mai pline de conţinut... şi mi-s dragi, şi le urmăresc, şi sfătuiesc şi pe alţii să o facă, dar....... vezi cum vine treaba...... sunt părinţi din care au ieşit copii ca lumea... şi părinţi din care.... nu mai înţelegi ce a ieşit... oare nu-i aşa?! Nu ţi s-a îmtîmplat să întîlneşti aşa "arătări cereşti"?!
Pai, hai.... dragii mei să-mi şterg blogul, pentru că un fute-vînt... s-o născut din părinţi ca lumea... da uite că nu-i place de mine...
Astea toate-s fleacuri... Fleacuri..

Definiţie: MDA (micul dicţionar academic) fute-vînt, fute-ploaie = om de nimic, fără ocupaţie.

Şi la încheiere, vă poftesc pe toţi să vă faceţi un capucino cu scorţişoară..... şi să aveţi o zi frumoasă aşa cum ştiu că am să o am eu.

Scrisoare fără destinatar...

2009-11-29T21:28:00.001+02:00

A trecut mult timp de cînd nu ne-am întîlnit. Mi-a fost dor, dar nu am putut veni la marginea nopţii noastre, aproape de tine, de durerile ce ne macină, că la bucurii nu ştiu de ce, dar n-am cînd mă gîndi, poate cauza e lipsa lor...

Toamnă. Tot mai puţină şi mai puţină... Se duce şi asta mă înfioară.
Afară cad frunze, ultimele frunze care îmi mai recunosc paşii. Am luat o carte, dar nu mă lasă aceste frunze, să mă adîncesc în ea, nu mă lasă să mă ascund, să rămîn în această carte ceva vreme, pînă cade ultima dintre ele, ca să nu doară..... să doară.
... a rămas în urmă tot ceea ce putea fi doar înainte. Timpul a trecut nemilos de repede lăsînd urme adînci, încît nici ploile toamnei, atît de dorite, nu pot umple golul rămas în urma ta.
Nimic nu se repetă!!!!!!!! Aş fi vrut să nu cunosc acest adevăr amar, cel puţin la aceşti ani, puţinii dintre care şi mai puţini fericiţi.
Această toamnă rece şi monotonă mi te-a răpit şi de acum înainte vei numai al ei. În care ochi acum se oglindeşte durerea ta şi cine-ţi citeşte după cutele adînci ale gîndului tău pribeag, rătăcit printre frunzele mari ale toamnei cu care nu mai pot să mă lupt, căci bezna a înecat lumina puţină din ochii tăi.
Ai trecut pe lîngă durerea mea fără s-o simţi. Ai trecut pe lîngă durerea mea fără s-o auzi. Dacă-aş şti că e de vină numai toamna, aş aduna fiecare frunză readucînd-o la viaţă, prin dorul ei veşnic, ce nu se usucă, ce nu trece, ci doar doare adînc şi sfîşietor.

Tăcere... Nu mai sînt stăpînă pe gîndul meu, voinţa de fier de care te minunai a pierit. S-a frînt uşor de la plecarea ta. Stropii reci „de ploaie” brăzdează obrajii, iar noaptea nu mai linişteşte ca altădată. Mi-e frică de bezna ei nepătrunsă în care cît nu te-aş căuta, nu te mai găsesc.
Tu, care mi-ai răpit tihna şi liniştea şi le-ai dus în lumea ta străină, departe de lumea mea, tu care-ai plecat fără să spui vreun cuvînt, fără să ridici privirea ochilor pe care-i iubesc, tu, anume tu eşti acel la care revin de fiecare dată pentru a regăsi liniştea din adîncul ochilor şăgalnici, în care scînteile bucuriei se aprind atunci cînd te aştepţi cel mai puţin. Te-am lăsat să pleci, pentru că oricum erai pe drum, de unde nu era cale de întoarcere.
Nu mai e nimic din ceea ce a fost. Sînt nebună de dor, deşi ştiu că şi un dor e trecător şi nu vreau ca alt dor să-mi umple golul rămas în urma ta. Plouă mărunt.

Poate s-au redus toate la ţigara neatinsă pe un colţ de masă?! Scrum - iată tot ce-a rămas de la tine, ce-mi aparţine încă. Nu-ţi găsesc nici o scuză, vreau să vii, să mă aperi de ploaia cu ochi pustii care răzbate prin geamul spart. Ai venit o clipă să-mi reţii norocul fugar, pentru a alunga liniştea chinuitoare din bezna ochilor în care a încăput atîta durere, dar nu şi durerea mea.
Mă doare liniştea.
Liniştea în care aştept să vii.
Ştiu că nu vei veni...
Ştiu că nu...
Ştiu...

Gîndul acestei seri....

2009-11-25T18:59:00.000+02:00

Vinul se bea cu tovarăşi. Numai dragostea cere singurătate....
(Mihail Sadoveanu)

Seara paşilor sincronizaţi... şi a castanelor prăjite.

2009-11-21T20:32:00.003+02:00

.... nu am observat cînd s-a strîns lumina de pe ulicioarele înguste, pavate de secole cu bucăţi de destine care au ajuns acum să se certe ca şi gospodinele siciliene cu flecurile pantofilor mei, de parcă ei sunt de vină pentru vîntul din capul meu care nu m-a lăsat să-mi pun adidaşi ... dar şi aşa...nu mă întorc acasă pînă nu rămîne numai ţipla din ei.

Vreme frumoasă, dar umedă. Am impresia că sunt pe faleză. Nu-mi amintesc clar dacă era răcoare sau nu. În general, mai nimic nu-mi amintesc. Doar ritmul paşilor. Uneori mărunţi, încetinind la fiecare vitrină, la fiecare balcon înnegrit de vreme, la fiecare oblon, apoi grăbiţi pentru că Roma nu aşteaptă... Am doar cîteva zile ca să-i spun cît de mult o iubesc. Ca să mă primească, ca să simtă, să mă creadă că sunt şi eu a ei.

Lume multă...Atît de multă încît mă pierd prin ea, însă straniu, nu mi-e frică. Ei nu mă văd pe mine, eu nu-i văd pe ei. Noi toţi o vedem numai pe ea.

Am atîta istorie în faţă!

Ajung mică-mică, fericită şi dornică să dau telefon tatălui meu ca să-i spun: "N-o să-ţi vină să crezi, chiar sunt la Roma!!!!!" (de parcă nu ar fi ştiut).

... o luăm încet, la vale, pe Via Nazionale... eu şi sufletul meu, fericiţi, bucuroşi, împăcaţi şi ... caraghioşi de nu am idee cum să redau în cuvinte ce mutră cretină cred că aveam. Ba rîdeam, ba nu-mi ajungea aer, ba mă luau nişte frisoane la joc, aşa, mai jos de talie, de parcă după colţ mă aştepta Berlusconi, iar eu nu aveam nimic bun de arătat. Uite, stau de aproape două săptămîni şi nu ştiu ce să-ţi povestesc. E greu pentru un muritor să redea în cuvinte ceea ce au construit zeii. Chiar e greu. Am impresia că visez şi, cum de obicei se întîmplă, dimineaţa nu-mi voi mai aminti nimic. E incredibil cîte imagini am în minte şi cît de puţine cuvinte sunt în DEX pentru ele.

Emoţii. Atît de puternice, încît dacă aş vorbi aş trage numai bîlbe, dar cum trebuie să scriu, înşir numai prostii.

... stărui şi eu, în speranţa că mi se dezleagă limba sau mi se taie piedica (cum zic babele), că numai aşa încep să alerge degetele pe tastatură cum m-au alergat pe mine picioarele în prima seara.

Parcă am fi fugit de-acasă fără să ştie mama şi trebuie neapărat să reuşesc totul în această noapte...

Lăsăm în urmă terase gălăgioase, mulţimea prin care ne pierdem... şi ajungem să coborim scări care ne deschid o frumoasă panoramă spre Piazza Venezia şi spre Monumentul lui Vittorio Emanuelle II, o spectaculoasă construcţie, care te lasă mut, mut de uimire. Şi ceea ce vezi ziua e altceva, dar dacă ai ocazia să vezi Roma noaptea, înseamnă... îmi pare rău, nu ştiu ce înseamnă. Adică ştiu, dar parcă şi nu ştiu şi parcă nu vreau să sune patetic.

(va continua, poate mîine.. :))

Gîndul acestei seri...

2009-11-18T19:21:00.003+02:00

Fiind întrebat "Cum ar fi bărbaţii fără femei ?", Mark Twain a răspuns: "În primul rînd fericiţi! Apoi puţini, puţini, din ce în ce mai puţini!" (Mark Twain)

P.S. Ia să vedem al cui comentariu e mai inspirat.... :)

Un nimeni...

2009-11-18T15:20:00.003+02:00

Am obosit să fiu a ta

Am obosit să fiu a lui

Ce-am risipit de-acum aş vrea

Să dărui unui nimănui.

Dar mai nimic nu mi-a rămas:

Un suflet stins şi obosit,

Un chip de înger ce-a trădat

Şi o femeie ce-a ucis

Iubirea!

Mă plînge de-afară

Şi las iar uşa deschisă

Să intre acum doar uitarea

Să plece o soartă ucisă

Nu vreau nimic de la tine

Nu vrea nimic de la el

Vreau un nimeni să vină pe ploaie

Prin furtună să mă ducă la el

Un nimeni mă rog eu să vină

Să rupă blestemul trădării

Un suflet pe ascuns să rămînă

Pe o rană s-aşeze-o durere

Să nu mă întrebe de unde-s
Să nu mă întrebe de cînd

Să mă lase să-i dărui aiurea

Tot ce pînă-acum am ucis....

p.s. "Un nimeni", aşa se numeşte această piesa. Împreună cu echipa Noroc TV am filmat pentru această piesă o frumoasă istorie, tristă şi în acelaşi timp fără regret... O veşi vedea în curînd la Noroc TV.
Ţin să mulţumesc tuturor celor care s-au gîndit la mine: echipei Noroc TV şi Radio Noroc, operatorilor, regizorului, dar şi celui care s-a ţinut cum a putut ca să nu mă înjure... cît s-a montat..
"Un nimeni" - o iubire care e numai a mea. Ştiu asta sigur. Nimeni şi nimic nu mă va face să renunţ la ea.
Vedeţi cîteva secvenţe de la filmări, realizate cu multă dăruire de Liliana Florea. Fotograf, femeie şi mamă şi încă mai are multe de spus, dar şi de fotografiat.

O vacanţă la Roma...

2009-11-15T00:20:00.001+02:00

Cea mai frumoasă toamnă. Matură şi ploiasă. Frumoasa de ea... Şireată ca o hulpe... dulce ca o copilă. Hoaţă...
Un fel de racapitulare...a săptămînii petrecute la Roma.

p.s. E greu să vorbeşti despre momente frumoase, nu ştiu de ce...
1 noiembrie...
5.00
În sfîrşit, am deschis ochii. Gîndul că plec pentru o săptămînă la Roma mă face să-mi fie cald şi bine, deşi un pic burează..
Pun cafeaua şi-mi imaginez cum mîine dimineaţă voi fi acolo, voi bea o cafea adevărată, voi vedea şi voi respira numai si numai istorie...
Parcă nu prea-mi vine să cobor la parter să fac un duş şi să mă spăl pe dinţi că e cam frig, deşi centrala am pornit-o imediat ce am făcut ochi.
5.40
Afară se spînzură vîntul de toate firele pe care le gaseste. Mi-i cald pe suflet. Plec, dar fără nicio emoţie, fără nicio lacrimă de adio. Ador să călătoresc, dar întotdeauna mă duceam cu inima tîngă... Plec parcă pentru totdeauna, deşi ştiu... peste o săptămînă mă întorc. Ascult ştirile la TV, că nu am chef să privesc. Gripa pandemică face ravagii în Ukraina. Trist.
6.20
Aeroportul din Chişinău. Lume multă. Inima mea pleacă. De această dată îmi iau inima cu mine. Am nevoie de ea. Am crezut că ajung la vreme, dar de fapt văd că rîndurile se îndesesc. Nicio emoţie. Da niciuna.
8.00
Ne luăm zborul. Îi scriu lui Ovidiu un mesaj: "Mama te iubeşte de la cer pînă la pămînt". Imediat primesc un mesaj: "Te iubesc". Deja mi-i dor de el.
Zborul a fost extraordinar. Fără nicio problemă. Fără nicio scuturare. Aproape că am adormit. Mulţumesc tuturor. Să mai zică cineva că Air Moldova nu are piloţi buni...
10.20
Aeroportul Internaţional Milano - Malpensa. Nebunie. Conexiunea asta a înnebunit pe toată lumea. Nimeni nu-ţi explică nimic. Nimeni nu ştie nimic. Am impresia că iau trenul spre Roma.
11.20
În sfîrşit mă văd în celălalt avion. Spre Roma. Nu a durat mai mult de o oră, dar a fost o teroare, nu zbor. Aveam impresia că în clipa următoare vom ciuguli rîme. Să încerce cineva să mă convingă că Italia are buni piloţi...uf.
12.30
Aeroportul International Fiumicino, sau Leonardo da Vinci. O geantă lipseşte. Uşor-uşor... totul o ia razna. În sfîrşit, iau trenul şi în jumătate de oră sunt la Gara Termini. De la aeroport cam 29 km pina in oras. Vad curtea unui omulean italian, neingrijita, in schimb are doi lamai si un curmali. Frumos...
13.15
Primul panini la Roma si un capucino.... altfel îmi pare Roma.... bunatate. Chiar bun. Drumul spre casa unde voi sta nu dureayă mai mult de 3 minute cu taxi-ul... 8 euro. În schimb, pot să mă întind, pot să ies, să văd Roma... am înainte o viaţă întreagă şi nici nu contează că va dura doar 7 zile.... 7 zile...

p.s. ce-a fost mai departe, îţi spun mai tîrziu.... te las să guşti din aşteptarea aia, dureros de dulce, care m-a făcut pe mine fericită.

Cînd am văzut de cînd nu am scris... m-am încuiat...

2009-10-31T23:54:00.001+02:00

Da, nu e prea frumos, dar atîtea am avut de făcut săptămîna aceasta, încît am impresia că a şinut vreo două-trei luni.
Luni, am filmat cu echipa NorocTV pentru piesa "Un NIMENI"... . A fost o experienţă tare frumoasă, mai ales că mi se întîmplă rar aşa ceva (de ce?! vă spun altădată).

Da, a fost frumos. Prea frumos ca să dureze toată săptămîna. Le mulţumesc tare-tare mult că s-au gîndit la mine.

Marţi, am fost...la pat, muribundă, pînă la ora 9.00, că după asta nu "a fost chip" (cum spune mămuca mea), că aveam treabă la radio, aveam de machetat un material la revistă şi trebuia să reuşesc la emisie, dar şi să depun dosarul pentru viză. A! Era să uit! Asta nu e tot!

Tare frumos şi organizat, după ora 20.00, ne-am dus cu întrega echipă, la Tohatin. ...

Acolo.... veselie... hram....Primar General de Chişinău.... şi echipa RADIO NOROC (Redescoperă Moldova).
Trebuie să mulţumesc şi tuturor artiştilor, în numele colegilor mei de la Radio, pentru receptivitate, pentru dispoziţia maximă pe care au instalat-o acolo şi pentru fidelitatea de care au dat dovadă încă o dată în plus.

A fost o seară frumoasă, alături de cei care i-au "bătut" în finala "Redescoperă Moldova cu Radio Noroc. Ai grijă de localitatea ta". Cotiujenii-Mari au fost la distanşa de cîteva voturi. Tohatin.... Învingător!

Miercuri - rutină, gînduri, stres, emoţii... iau viza, nu iau viza.... iau...nu iau.... încă nu ştiu....

Joi - URA! VIZA!

Vineri - pregătiri... zi importantă pentru familia noastră... secrete...

Azi (zilele noastre) - venit de la ţară, Radio, bagaje.... dar şi însemnări zgîrcite pe blog. Cer scuze, dar am promis şefului că pînă plec, îi pun UN scenariu pe masă. Şi trebuie să mă ţin de cuvînt. Ştiu că nu are timp pentru blog, dar ştiu că trebuie să mă ţin de cuvînt, deşi e cam greu să mă concentrez.

E aproape gata, încă o jumătate de oră de lucru şi pot să mîă culc ca să mî trezesc mîine dimineaţă...

La 8.00 - destinaţia Roma, cu conexiune prin Milano.Academia Română în colaborare cu Comunitatea Moldovei, organizează lansarea unui volum de poezie, tradus în limba italiană a Marelui Poet, Grigore Vieru.

Sunt mîndră că am fost invitată să particip şi eu, mai ales că traducerea a fost realizată de Valentina Corcodel, Tatiana Ciobanu, dar şi Claudia Lupaşcu, profesoara mea de limbă şi literatură română.

Participă:

Mihai Bărbulescu, Directorul Academiei Române

Francesco Baldasi, poet

Daniela Crasnaru, poetesă

Isabelle Haile, interpretă

Leonid Buzurnîi, autor Teatro "Satiricus"

Invitat special: Excelenţa Sa, Ambasadorul Republicii Moldova în Italia, Prof. Gheorghe Rusnac

P.S. Vă povestesc despre toate cînd mă întorc. Îmi iau "cosmeticika" (laptopul) cu mine la Roma şi am să mă strădui să pun şi fotografii de la eveniment, dar şi de cît ...oi vedea acolo...

Azi îţi dau nişte poze de la filmările de luni....

Noapte bună...

Tre să termin scenariul, dar şi eseul despre Grigore Vieru.

Aşa că voi dormi în avion (dacă mă vor lăsa).

Nu întotdeauna e atît de important să ştii unde e acel "al meu"... important e să ştii că este, că nu eşti agitată cînd te gîndeşti la el, că te liniştelte numai gîndul că este... Aşa mă simţeam eu în acea frumoasă toamnă, ... şi nu mai contează că e scurtă şi pe "ducă...".

Iubire zăludă...

2009-10-22T01:31:00.003+03:00

Plouă cu lacrimi şi faţa-i pustie

Iar vîntul, complice, se ceartă cu-n nor,

De mîine el pleacă, ea aşteaptă să-nvie

O iubire zăludă, cerşită în zori.

E-o ambiţie veche, să moară iubită

Şi să vadă tot prostul că iubeşte şi ea

Şi nu-i vine să creadă, că la capătul străzii,

O iubire zăludă neiubită murea.

Vreau uneori să tac.

2009-10-21T01:44:00.010+03:00

Am vrut să tac. Aşa îmi recapăt puterile. Nici măcar nu ştiu cui îi zic acest lucru. Poate sufletelor care m-au căutat.... Am lipsit pentru că prea mult am aşteptat acestă toamnă. Şi am supărat-o cînd a venit... Da, hai să o iau de la un capăt.... Cred că nu mai sunt inspirată cînd spun că sunt înnebunită după toamna. Îi simt mirosul din vară, cînd e pe drum. Poate totul se petrece în mintea mea, poate nici nu există TOAMNĂ ca atare... poate doar aşa au numit-o muritorii. Perioadă de timp, care vine după vară şi precedă iarna... Sunt "de primăvara", dar iubesc toamna. De mică. Cu ploi ciobăneşti, cu răzmuiere de inimi, cu desfundare de drumuri, cu tot ce aduce şi ia. Iubesc toamna - toată. Cuvîntul acesta, consoanele şi vocalele ei, iubesc imaginile pe care le pictează în mintea mea, iubesc răcoarea pe care mi-o pune pe inelar şi mai iubesc ochii ei tulburi. Niciodată nu am văzut ochi mai frumoşi ca ai ei. Ochi de un gri sumbru, reci şi totodată cuminţi, parcă resemnaţi un pic şi maturi, mai mereu plînşi şi atît de adînci... Nu am întîlnit nimic mai tulburător. E incredibilă. Singură. Atît de singură... Trecem cu atîta indiferenţă pe lîngă ea, deşi ne petrece cu atîta înduioşare. Zilele trecute am stat, uitată, vreme de cîteva ceasuri într-un crîng din apropierea Chişinăului, ascultînd toamna. Nu era în toane bune. Nervoasă, agitată... dusă pe gînduri, supărată chiar... Vreo oră nu vru să-mi vorbească. Stătea ca o nebună, cu ochii duşi, fără să mă observe. De fapt, ştiu sigur, că mă observase, dar nu voia să-mi vorbească. Era supărată...

Am stat în tăcere multă vreme, apoi, într-un tîrziu am întrebat-o:

- Eşti supărată?

- Sunt.

- De ce?

- Pentru că nu mă observi. Eşti superficială. Minţi cînd spui că mă iubeşti... Minţi!!! nu ai timp niciodată pentru mine, deşi vin pentru tine. Vin pentru că te cred cînd spui că mă aştepţi, că respiri mai uşor toamna, că adori să umbli prin ploaie.. Nu mă mai iubeşti.
..... cînd m-am trezit, cerul se îndrepta spre amurg. Nu-mi venea să cred că am adormit undeva, într-o pădure, care nici măcar pădure nu era. Am pornit motorul şi am luat-o spre mulţimea de lumini, între care la sigur era şi una a mea. Odată ajunsă în oraş, mi-am zis că nu e bine să-i neglijezi pe cei pe care pretinzi ca-i iubeşti. Am parcat, undeva pe "31 august"... şi am ieşit să bat pasul o vreme...prin parcul în care s-a instalat de mai bine de-o lună TOAMNA. Toamna viselor mele, toamna care m-a învăţat că nu e bine să-i neglijezi pe cei pe care pretinzi că îi iubeşti.

- Alo?! Unde eşti? Vii acasă?

- Un pic mai încolo...

- Cum? Ai ceva?

- Da, mă văd cu cineva...

- Cu cine?

- Cu toamna.... mă întîlnesc cu Toamna.

- Du-te naibii, ai înnebunit de tot... da, de fapt, poate o întrebi dacă nu vrea să meargă... la Kirkorov... da?

- Bine, o întreb... .

... mă aştepta. M-am aşezat cuminte alături şi am lăsat-o să-mi spună ce vrea. Tare sturluibatică mai era. S-a jucat cu nişte hîrtii (bănuiesc că de valoare) şi l-a alergat pe un biet ochelarist...pînă s-a aşezat şi ăla neputincios pe o bancă, înjurînd pe sub nas...tare amuzant. Apoi, băgăreaţa, i-a ajuns din urmă pe doi "stricaţi" care se iubesc(deocamdată), dar care nu ştiu unde ar putea să se ascundă ca să nu-i vadă toată lumea sărutîndu-se... şi se certau, şi plîngea nebuna...de sărea geaca aia "emo" de pe ea. Ştii, a reuşit să-i împace. Cum?! Nu mă întreba, că nu ştiu. Apoi, mi-a povestit despre culorile ei, despre cum să-ţi ascunzi iubirea printre frunze colorate, despre cum e bine să respiri şi alături de cine, despre cum e mai uşor să ajungi la stele, sau cum e să le cultivi la balcon, apoi mi-a zis că nu ar fi rău să învăţ din nou să fiu zăludă, că-mi stă bine, apoi, îmi luă capul în mîini... şi-mi spuse că a fost supărată pentru că nu aveam timp pentru ea: pentru privirile mele duse, pentru tăvălirea pe jos, pentru un plîns de ăla, "domnesc", care îţi ia coardele vocale şi le gajează pentru vreo două zile.... despre cît de frumoasă e ea şi cît de proastă sunt eu.

Apoi, mi-a permis să conspectez.... şi am aflat că toamnele vin la noi ca să ne înveţe ce înseamnă prioritate, "cel mai important" şi cum se descifrează "am nevoie de tine".

Toamna nu e doar o perioadă de timp care vine după vară şi precedă iarna.Toamna e locul unde se întălnesc iubirile imposibile, dulcile tristeţi şi sufletele singuratice.Toamna este anotimpul celor care înţeleg că nimic nu e mai important decît cei pe care PRETINZI că-i iubeşti.

Violetă, de catifea, nobilă şi sturluibatică pe alocuri şi... atît de dragă...toamna asta mi-a iertat indiferenţa. Şi acum, ştiu sigur, ea a venit .... şi pentru mine.

Gîndul acestei seri...

2009-10-09T18:50:00.001+03:00

Trăieşte frumos şi calitativ. Asta e cea mai cruntă răzbunare.

p.s. Nu-mi amintesc cine a spus-o, ştiu sigur că aşa spunea eroina unui film pe care l-am urmărit acum mulţi ani.

Redescoperă Moldova cu Radio Noroc

2009-10-09T18:46:00.000+03:00

"Ai grijă de localitatea ta".
Aşa am intitulat această campanie care se adresează MOLDOVEI, oriunde nu ar fi ea.
Intră şi tu pe http://www.radionoroc.md/ şi vezi ce ne-am propus.
Suntem la a treia ediţie de "Redescoperă Moldova".
Am fost cu întreaga echipă la Ştefan-Vodă, localitate care a găzduit primul concert Radio Noroc, apoi am ajuns în Lozova, Străşeni şi am văzut ce înseamnă "moldovenii cînd se-adună....".
Scrie-ne, povesteşte-ne despre localitatea ta, despre oamenii de-acolo, tradiţii, curiozităţi.... orice. Povesteşte-ne despre ce s-a mai făcut în localitatea ta în ultimii ani: drumuri reparate, grădiniţă, şcoală.... şi votează-ţi localitatea. Chiar dacă nu eşti în ţară, fii alături de ea şi convinge-ne că merită să ajungem în localitatea unde te-ai născut.
Lasă-ţi sufletul să se întoarcă acasă în acestă toamnă cu Radio Noroc.

Încă un gînd al acestei nopţi fără sfârşit...

2009-10-07T03:03:00.000+03:00

Fericirea este una dintre feţele ascunse şi nespălate ale suferinţei. (Soren Aabye Kirkegaard)

Gîndul acestei nopţi..

2009-10-07T01:38:00.001+03:00

Să mulţumim cerului că ne-a lăsat un pic de iluzie, care ne îngăduie să fim folositori şi plăcuţi altora - adică să nu ştim ce gîndesc despre noi prietenii noştri; să-i mulţumin pentru că lumea nu este făcută din oglinzi care să ne arate ce figură facem şi să ne înfăţişeze exact ce se petrece în spatele nostru... (George Eliot)

p.s.... Fără P.S.- um.

Maria Şleahtiţchi

2009-10-07T00:23:00.003+03:00

.... nu avea părul scurt, vopsit cu cărămidă sau decolorat cu apă oxigenată. Nu avea permanent, deşi era măritată. Nu-i ţăcăneau flecurile de metal cînd mergea, mai mult, cred că nu şi le-a schimbat niciodată pe cele originale. Zbura. Mereu. Nu ştiam niciodată cînd va intra în aulă şi nu am văzut-o nicicînd să stea la "bună ziua" pe coridoare.
Era alta. Nu ştiu cum să zic.... îţi lua sufletul şi-l ţinea în buzunarul taiorului pînă la pauză. Era atît de alta, încît mereu mi-a fost frică să nu o dezamăgesc.
...şi m-am legat de ea, deşi nu i-am spus-o niciodată. Pentru că m-a învăţat să-mi scriu gîndurile, să fiu coerentă şi (uneori) explicită, m-a învăţat cînd şi cum să citesc din Eminescu. La un moment dat, mi-a zis simplu: "Gata, fată, e prea mult Eminescu în capul tău."
De la ea mi se trage cărarea pe mijloc şi coafura "linsă de viţelul bunicii". (adică fără bucle şi sarmale)
De-ar şti cît de mult a făcut pentru mine...
Mirosea frumos. Ca un copil. A levănţică. Mirosea a flori de cîmp şi sinceritate. Avea încredere în noi, iar noi îi răsplăteam încrederea cu iubire. Toţi o iubeam. Şi mama mea care nu o văzuse niciodată, şi tata care ne poreclise pe amîndouă "molii" şi care mă tot speria că se duce odată la Universitate să-i spună că i s-au aşezat rărunchii de atîtea cărţi cît a tot tîrît în spate de la Iaşi pentru mine la recomandarea ei...şi iubitul meu care avea urechile scorojite de atîtea povestiri despre ea.
Era o doamnă. Una adevărată. O Doamnă prin naştere. Purta părul drept, slobozit pe umeri, cu o cărare pe mijloc. Era rar, nu avea o coadă de cal năzdravan, eu o aveam. Al ei, îl strîngea uneori într-o codiţă de şoricel gri-petrol, aşa cum e şi a mea acum, peste 15 ani.
Avea şi un zimbet, de ştrengăriţă prinsă la copacul cu cireşi amare al vecinului. Era tînără şi frumoasă, şi deşteaptă, şi bună, şi o profesionistă.
De la ea am învăţat cum "cade în sus Luceafărul". Şi avea un nume, curat ca şi ea. Maria.
E profa mea de literatură. Maria Şleahtiţchi. Mi-a predat "Curs special de Eminescu".
Îi sunt recunoscătoare pentru simplu fapt că nu o singură dată şi-a oferit plămînii, ca să putem respira prin poezie.
Şi a reuşit.

Recunoştinţă....

2009-10-02T05:49:00.000+03:00

'neaţa!
M-am trezit. Aiurea. Am impresia că-s mai obosită decît aseară cînd mă culcasem. Cel puţin intenţionam să dorm măcar ...cît este recomandat. Nu a fost. Capul vuieşte, am impresia că îmi pică carnea de pe os.
Sau vine virusul şi peste mine, sau toamna asta îşi bate joc de planurile mele. Nu-mi pot găsi nici o ocupaţie care să mă inspire la ora asta. Gînduri....gînduri... gînduri... mă doare capul de la ele. Şi-s aiurite, sfinte Sisoe, (că tot adormisem aseară cu "Minunile Sf. Sisoe" de G. Topîrceanu), şi-mi par atît de realizabile, încît adorm fericită uneori, ca o proastă şi ... ca o proastă mă simt cînd mă trezesc. (pînă şi în oglindă mi-i ruşine să mă uit)

Încerc să-mi amintesc ce căutam eu aseară prin bibliotecă de am dat de Topîrceanu şi de "minunile sfîntului...".
Ştiu că ... m-am cocoţat în pat pe la 22.00 şi m-am apucat de schiţat nişte idei pentru campania "Redescoperă Moldova cu Radio Noroc". Apoi, toate au luat-o razna... Ba mă luau năduşelile şi rugam să mi se deschidă geamul, ba mă luau frigurile. În ţopăiala asta .. geam - pat - geam... sfîrşi prima repriză la ProTv. Cred că nu aş fi ştiut cine joacă dacă nu realizam într-un sfîrşit că-mi crapă timpanele de la gălăgia tribunelor goale.
Pînă la... "dau în păcat" nu mai e cale lungă...iar şansele ca nu numai Dinamo să sfîrşească prost, dar şi ai mei... cresc direct proporţional cu prostiile pe care le fac ăia pe teren. ( nu au fost prea străluciţi nici ăia de la Panathinaikos)

..Alo!!!!! Daţi mai încet că-mi crapă ţeasta!!!

Piticul... ia atitudine imediat. Parcă-parcă vru să-mi rezolve problema.. şi ... de aici începe povestea cu Frumoasă din pădurea Adormită... Oameni buni, încremeneşte copilul meu cu telecomanda aia nenoricită în mînă.
Ovidiu!!! la tine mişcările sunt pe slow motion?! dă mai încet... că lepăd casa.
.............
Liniştea s-a instalat cînd s-a sfîrşit meciul, dar nu pentru multă vreme. Pînă la rezumat. Şi aici nu am mai răbdat.
hai... că am ajuns în sfîrşit la Sf. Sisoe.. adică mi-am amintit cum am ajuns să citesc asta aseara...
M-am enervat şi cînd mă enervez, am nevoie de ceva litere să buchisesc. Ce era la margine, aia am luat....

Boon, pînă aici. Aproape 5.00 în Chişinău, iar eu nici măcar închişi nu pot ţine ochii...

Şi uite, dau de numărul de vizualizări... în ultima vreme.
1000!!!! Atît de puţin pentru lumea mare, dar atît de mult pentru mine.

Aş mai fi scris. Vreo prostie, că la ora asta, după o noapte nedormită (cam 2 ore), nu mă mai duce capul la lucruri deştepte, dar o las pe asta, că tot m-am chinuit un ceas, să fie drept exemplu cu eticheta: "Aşa nu trebuie să scrii!!!" şi mă duc pînă la baie să-mi trag trei palme şi să-mi zic: Ce faci, Nebuno?! Asta-i scris la tine?! Asta-i temă?! Asta-i idee?! Nu ţi-e ruşine de cei 1000 de oameni care au intrat la tine?!
Spune-le mulţumesc. Pentru că nu ţi-au trimis vreo porcărie, pentru că ai noroc, pentru că poţi spera că după un somn lung vei fi mai inspirată.

p.s. Nu scriu pentru mine. Eu, nu ştiu cum,... da parcă mai tare vreau să-mi trăiesc viaţa decît să o scriu pe blog. Scriu pentru că-mi place să scriu. Scriu pentru că vreau să intri, vreau să ştiu că nu sunt singură.
Sunt sinceră, atîta cît pot fi, cît pot să-mi permit, pentru că pînă la capăt niciunul dintre noi nu poate fi sincer, nici măcar atunci cînd rămîne faţă în faţă cu sine însuşi.
Aşa că nu am să încerc să te conving despre cît de "despletită" vin în faţa ta, nu am să postez numai "ceva drăguţel", nu am să stau să "ling" ca totul să fie perfect. Poate mi-a scăpat vreo atributivă neizolată, din alea explicative, sau poate am izolat o determinativă, sau poate altceva mi-a scăpat... şi astea nu sunt singurele păcate.
Mi-i ruşine?! Nu ştiu. (dacă sincer, da, dar uite că nu am recunoscut din prima).
Primeşte-mă aşa cum sunt şi lasă-mă să-ţi spun cît de mult însemni pentru mine. Lasă-mă să-ţi spun ce am simţit eu cînd am văzut cifra de 1000... lasă-mă să-ţi spun cît de mult vreau ca cifra asta să-şi înmulţească zerourile. Şi cît de mult îmi doresc să nu te pierd.

Îţi mulţumesc pentru că exişti, oriunde nu ai fi.

Am găsit ploaia...

2009-09-29T18:58:00.000+03:00

Am găsit ploaia.

O poezie... atîta doar.

2009-09-29T18:00:00.003+03:00

Fericirea
George Filip

Când a fost să plec în lumea largă
Şi destinu-n cârcă să mi-l port
Fericirea a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Că aşa-i în ţara nimănuia,
Vameşii prin sânge-ţi scotocesc
Să nu iasă clandestin din Ţară
Nici un strop din tot ce-i omenesc.
Numai dorul s-a ascuns în mine
Şi blestemul de a fi poet,
De aceea umblu printre oameni
Scotocind prin suflet – indiscret.

… Lume bună, unde-i fericirea?
Dorul greu în suflet de ce-l port?
Fericirea ne-a rămas acasă,
Fericirea n-are paşaport.

Ultima toamnă.

2009-09-29T11:41:00.001+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=zd4s0v3Y_vA
Sunt dimineţi de toamnă cînd statisticile mint... nu am 70.000 de gînduri, am doar unul... vreau mereu să trăiesc în toamnă. Sunt omul ei.

Am pierdut ploaia...

2009-09-29T03:39:00.004+03:00

Semnalmente...
Tomnatică, potolită, ciobănească, deasă şi difuză, cuminte şi risipitoare de lacrimi, aiuratică dar conştientă că face bine, nervoasă o vreme şi stinsă de tot.
Caut o ploaie... să fie de nedesluşit, să se încîlcească în părul meu şi să rămînă acolo... o vreme... stinsă de tot. Caut o ploaie... fie şi amatoare, dar din familie bună: mamă dezlănţuită şi tată nestăpînit. Să apară şi ea de nicăieri, să nu mai înţeleg de unde mă plouă.. să mă scoată din mine şi să mă poarte prin ea...apoi să adoarmă în părul meu...stinsă..

p.s. S-a pierdut o ploaie. Ofer recompensă.

Drumuri...

2009-09-28T00:08:00.021+03:00

Da.... despre drumuri... Bătătorite, răzmuiate de ploaie şi greu de parcurs. Îndepărtate, neumblate, dar gata să pornească. De ţară, dar... şi de fier ca şi sufletele. Drumuri care te lasă pe drumuri. Drumuri calice, alergate în toate părţile, şi orfane. Care sosesc şi care se opun să ajungă. Neîntrecute şi care stau pe loc. Închise şi slobode. Unice! Aşteptate. Paralele. Iniţiatice şi fără rost. Sunt răspîntii şi sunt pur şi simplu drumuri. Sunt drumuri într-o singură direcţie, fără de întoarcere.

p.s. mai sunt...de-un fel: drumuri care merg mai departe.

Mîndria am vîndut-o...

2009-09-26T22:51:00.001+03:00

"Mîndria am vîndut-o...", aşa zice cîntecul.
Mi s-a întîmplat şi mie, şi ţie, şi tuturor celor care s-au întîlnit odata pe uliţă cu zimbetul şiret al unei iubiri din alea care te năucesc şi te lasă bezmetic pe o vreme îndelungată, deşi dex-ul vorbeşte despre o scurtă perioadă de tulburare cînd explică ce o mai fi însemnînd şi acest lucru. Am trăit acest sentiment care te duce la pierzanie. Eşti bolnav: toţi ştiu asta, numai tu nu.... Un fel de cancer. Toţi văd că eşti altul, numai tu te vezi acelaşi. Toţi ştiu că te prăpădeşti, dar nimeni nu are curajul să-ţi spună, ca şi cum ţi-ar proteja ultimele zile....
Da, am trăit şi eu emoţia asta. Dezolantă imagine.
La început totul e atît de frumos şi colorat, încît ai impresia ca eşti distribuită într-un film american cu happy end... da nu e chiar aşa.
Poate am să revin într-o zi la această postare, acum nu pot. Nu vreau să-mi amintesc.
Acum e altceva.

Acum în inima mea au înflorit macii. În toamnă... Nu mă crezi, nu?!
Macii viselor mele, macii pe care încă nu i-am văzut. Sunt fragili şi ştiu că trăiesc puţin, dar sunt mulţi... şi chiar dacă vor muri anul acesta, sigur vor înflori şi la anul. Pînă acum, în mine avea loc numai vîntul. Hoinărea şi el, fără treabă. Trist şi neiubit. Tot el a dus atîtea seminţe...care s-au prins în dorurile cele mai stinse, cele mai ascunse, cele mai cele.... Nu găsesc cuvinte, nici măcar nu le caut. Stau deoparte şi privesc cum în inima mea, în plină toamnă, au înflorit macii....

..... şi dacă mor.. sigur vor înflori şi la anul.

Despre nimicuri...

2009-09-22T02:36:00.004+03:00

Ce zi mai fu şi azi... Nici nu ştiu cum a fost. Ştiu că la un moment dat am tras pe dreapta, am oprit motorul şi mi-am zis: gata, pitic, pentru azi gata. Aveam programate atîtea întîlniri, aveam atîtea de făcut, deşi eram într-o dispoziţie,... (auzi, vreau eu să fiu sinceră, da mint de put.... care dispoziţie... nu că nu aveam dispoziţie, nici pe mine nu mă aveam...mă au toţi, numai eu nu mă am...). Aşadar, oprisem motorul... într-un sfert de oră trebuia să mă întîlnesc cu cineva de care depindea oarecum cursul acestei toamne.... ştiam că nu vreau să văd pe nimeni, dar mai ştiam că sunt prizoniera cuvîntului "trebuie!".... În vremuri de demult, egiptenii şi romanii desenau chipul duşmanilor pe talpa încălţămintei. Astfel, îi călcau în picioare. Nu e prea serioasă "răzbunarea", dar cred că e singura modalitate de a te debarasa de umbre. Amuzant pe alocuri, dar dacă funcţionează....... cine ştie, poate într-o zi iau un creion şi mă apuc să-mi pictez tălpile.... .

De ce?

2009-09-10T19:30:00.002+03:00

E toamnă. Cred că una dintre toamnele mele cele mai ciudate. Toamna asta nu are nimic de dat pentru mine. Se pare că nu are nimic pe stoc, iar eu, ceea ce-mi dă ea la reduceri, nu prea vreau să iau... Uite-aşa şi trăim...

Astăzi e joi. Nimic deosebit. Aştept week-end-ul să-mi împlinesc somnul, deşi nu prea cred că voi avea noroc, mai ales că în ultima vreme nu mai am somn. Aseară am decis să mă holbez la nişte filme şi o oră mai tîrziu regretam ideea..nimic care să mă ţină legată de fotoliu, nimic care să mă facă să las cartea, care la drept vorbind, e şi ea o porcărie.

Stau cîteodată şi mă întreb: de ce atît de des căutăm răspunsuri?! Pentru că avem întrebări, sau pentru că ştim că nu le vom primi...răspunsurile, adică.

În copilărie, ai mei îmi spuneau "Deceiuşca", în loc de "Dinuşca". Toată ziua îi nenoroceam pe ai mei cu întrebările: da de ce nu plouă cînd vreau eu, da de ce bomboanele strică dinţii, da pîinea nu... da de ce eu nu mă văd cînd dorm, da de ce nu pot să dorm fără să dorm....

Ai mei erau înnebuniţi, aşa că au răsuflat liniştit cînd a apărut "Ce? Unde? Cînd?".....

Bucuria nu a durat mult....eu nu găseam răspuns la întrebările care mă interesau acolo....

Nici azi nu ştiu unde să găsesc răspuns la cele mai banale întrebări...

De ce întotdeauna ceea ce e imposibil de avut, e mai frumos şi mai tentant?

De ce iubirile fără răspuns sau poveştile care se termină prea repede şi prea puţin frumos, ne macină mai multă vreme sufletul?

De ce rupturile subite care te lasă cu mii de întrebări sunt mai intense decât cele în care ai ocazia să-ţi iei rămas bun?

De ce fericirea sincopată e mai bună decât cea de lungă durată?

De ce…?

Recunoştinţă...

2009-09-04T18:28:00.005+03:00

Multumesc tuturor care au intrat în ultima vreme pe blogul meu.
Am luat-o încet, fără să-mi pun scopul de a avea cît mai mult public, rar se întîmpla să caut cîtă lume a intrat pe la mine. A fost un fel de a mă face auzită atunci cînd nu găseam ochii în care să mă sprijin. Nu aşteptam neapărat cineva să citească, sau să lase careva urme că a fost, dar, cînd am văzut primul comentariu, am avut impresia că în sfîrşit m-aţi descoperit şi nu mai sunt singură pe această insulă.

Azi, cifra vizitatorilor era de 800.
Gîndurile o iau din nou razna şi nu vor să se joace de-a "fata deşteaptă care ştie ce scrie...".
De asta, nu mai scriu nimic.
Vă mulţumesc şi las bucuria asta pe care am trăit-o să rabde, aşa cum m-a învăţat un suflet drag.

Rămîn datoare tuturor sufletelor calde care au intrat în casa mea şi s-au descălţat la uşă....

Versuri pe verso la Radio Noroc

2009-09-04T17:29:00.001+03:00

Murim… ca mâine

Magda Isanos
E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.

Versuri pe verso la Radio Noroc

2009-09-02T18:18:00.006+03:00

Un imn preasfintei gramatice

George Coşbuc
Te salut pe tine, – articol cauzal şi omogen,
Indirect contras în fraza cu subiectul epicen!
Voi, interjecţiuni concrete şi-optative principale,
Rădăcini prin apoziţii singular adjectivale,
Voi, cantitative – abstracte subiective-n viitor,
Unipersonale-n modul cu plural hotărâtor,
Vă salut! Şi tot asemeni te salut, o, prezumtive,
Număr genitiv în cazul numelor intranzitive.
Tu, obiect concret şi simplu, tu, circumstanţial de loc,
Locativ pasiv, conjuncţii, complimente reciproc!
Unde să găsesc puterea de-a trăi, de nu la tine,
Gen subordonat prin verbul reflexivelor suspine?
Cardinale – acuzative, virgulă şi period,
Două puncte – adversative strict coordonate-n mod
Şi superlativ prezinte derivat din vocative,
Prin vocala secundară cu terminaţiuni pasive,
Declinări adverbiale negative-n absolut
Cu perfecte – adversative sufixate-n atribut,
Relativ invers compuse prin adverbii ca moţiune,
Pozitiv improprii-n număr, ori neutre, ori comune,
Mod superlativ generic omonim adversativ,
Plenison ca negaţiune, iar în fond apelativ
Cu prefix şi cu gerunzii posesivo – cardinale,
Morfologice prin sunet şi prin stări adverbiale.
Daţi cu fuga sinonime prin funcţiune şi raport,
Că mai-mult-decât-perfectul lui Cipar acum e mort!
Dar în locu-i înviară prezumtive şi oblice
Şi-un dubitativ pro – contra ortografico – propice.
Propoziţii şi-apoziţii ce ne-arată rupt anume
Locul timpului şi cauza modului unui pronume
Prefixat dintr-un adverbiu feminin cu derivate
Prin triftongii declinării verbelor neregulate.
Ce-aţi făcut, o, voi ai ţării prearăzboinici voievozi,
Pentru înaintarea noastră? V-aţi luptat nişte nerozi
Cu tătari, cu turci, cu unguri? Luptă-i asta? Alte lupte
Purtăm noi, mai glorioase, cu învingeri neîntrerupte,
Cu negaţii şi-afirmaţii şi-optativul indirect,
Al interogării proprii şi-al pasivului perfect.
Iată, se deschide cerul şi dintr-însul cad nespuse
Şi contrarii şi contrase şi opuse şi compuse
Cu diftongi şi relative, şi-ablative, şi vibrante,
Şi jumări şi fleici şi-ntreaga tabără de consonante:
Labiale şi dentale şi nazale şi minuni,
Ps! br! hr! he! ho! ha, huide, şi-alte-asemeni conjuncţiuni,
Către, spre, prin, la, în, peste, de la, din şi-ntr-un ulcior
Joac-o sârbă vocativul unison într-un picior
Cu funcţiuni şi cu rapoarte şi-alergând în fund li-e ţelu
Spre azbuchevedeglagoldobreiestjivetezelu
Şi-o harababură sfântă văd, mă tulbur, cad, mă-nchin:

Să trăiască-n veci sintaxul! Aleluia şi amin!

P. S. O nebunie de poezie, pe care ţi-o recomand şi ţie. O să te amuze, o să-ţi amintească de orele de română: de consoane, de vocale, de diftongi şi de tot ce-ţi părea atunci atît de complicat şi plictisitor. S-ar putea să găseşti şi alte sensuri printre rîndurile ce atît de greu se dau citirii, barem.... analizării.
Ia, vezi şi tu... găseşti ceva pentru tine aici?!

Gînduri...

2009-09-02T17:37:00.011+03:00

Femeile sunt pasionate de matematică.
Îşi împart vîrsta la 2,
dublează preţul hainelor
şi adaugă întotdeauna 5 ani
la vîrsta prietenei cele mai bune.

Marcel Achard

Cîtă umbră e în mine....

2009-08-31T18:44:00.004+03:00

Era răcoare în ziua aceea, mie însă îmi părea că iau foc. Mă sufocam. Căutam aer cu ochii, pentru că ceea ce luau plămînii, nu-mi mai era de-ajuns.
Îmi ardeau obrajii. De ceva vreme. În fiecare zi şi la o oră anumită. Pe la amiază... mi se aprindeau obrajii ca unei copile care prima oară a auzit că e frumoasă, sau spre seară. Despre cum mă ardeau obrajii spre seară nu găsesc nici o comparaţie, că la drept vorbind nici nu am căutat-o.
La început mi-am zis că o fi din cauza oboselii, apoi mi-am zis că o fi din cauza nopţilor scurte şi albe, de la stresul de peste zi... Şi am dormit, dar nu trecea...

Într-o zi răcoroasă, la fel ca şi cea în care totul începuse, am înţeles că nu mai pot trăi cu suspiciunea laolaltă. Am înţeles că măsurăm diferit emoţia; eu o măsuram cu inima, el în nopţi cu "uşile deschise". Am înţeles că obosisem să dorm pe apucate, de frică să nu plece. Şi era atît de stranie această descoperire, de parcă nici nu era vorba de mine, dar despre o alta, una pe care o vedeam deoparte.

Şi am plecat, fără să plec. Că nici nu aveam unde. Mi-am găsit un loc, unul cu umbră, în mine.

Şi-am rămas acolo ca să înţeleg...

Gînduri...

2009-08-31T17:47:00.001+03:00

Uitarea ni se pare o trădare, cînd de fapt ea e suprema laşitate.
(V. Eftimiu)

p.s. Ce bine ar fi să te ascunzi înăuntrul tău ca în grotele mănăstirilor săpate în stînci... şi ce bine ar fi să nu trebuiască să ieşi de acolo...

Gîndul acestei zile...

2009-08-27T11:35:00.001+03:00

Sigur că există şi dragoste la prima vedere, dar este întotdeauna bine să mai aruncăm şi o a doua privire.

Gîndul acestei seri...

2009-08-26T19:15:00.000+03:00

Întîmplător, oricine poate iubi.
F. M. Dostoievski

Gînduri...

2009-08-25T19:31:00.005+03:00

Îndrăgostite gînduri, dar cam smintite.....

Dimineaţă... Dimineaţă cu ceaţă în capul meu, deşi e seară şi soarele abia de mi-a zis că pleacă... Ce i-o fi trebuit ăsteia să se aşeze în capul meu tocmai acum?!
Hai! Hai să facem curat în gînduri.
În gînduri?!
Da, în gîndurile dintre rînduri... Scrie şi tu pur si simplu, fără să complici lucrurile.
Cum vine asta?!
Simplu, ţi-am zis doar. Scrie, pur şi simplu. Fără să aştepţi cineva să citească printre rînduri adevăratele tale gînduri...
Ce le tot ascunzi? Ce le tot piteşti?! Ce se tot furişează?!
Fă odată curat în gînduri. Că-s multe. Mult prea multe şi mult prea devreme pentru a repeta atît de des că e prea tîrziu...
Alungă-le! Mai ales pe cele străine.

Scrie numai gîndul tău. Lasă-l să spună tot. Lasă-l liber, hoinar prin vieţile tale ascunse, prin nopţile tale despletite de dor, prin umbrele tale furate de soare, prin ploile tale uscate de sărutul lui ars. Prin tine lasă-l să hoinărească.

Nu e greu. Încearcă!!
Te rog, lasă-l liber. Măcar pe această foaie.

Măcar pe foaie.

Frinturi...

2009-08-23T20:58:00.003+03:00

Voiam astăzi să fac atîtea lucruri. ..

Să mă trezesc devreme, mai devreme decît se trezesc gîndurile mele. Voiam să ies singură, pe neobservate, voiam să le las acasă, dar nu a fost.

Am vrut să mă cert cu amărăciunea unei cafele, nu cu amarăciunea din sufletul meu, să stau aiurea la o terasă..să privesc cum trece lumea pe alături, să aştept o ploaie, că tot se anunţă la Radio. Voiam să mă plimb aşa, fără treabă, dar cu o mutră serioasă, ca nu nu se priceapă nimeni că umblu aiurea. Voiam să dau cu nasul în vitrine colorate, scumpe, dar să nu intru. Voiam să întilnesc un om drag şi să-i spun ce dor am avut de el. Voiam să mi se întiămple vreo minune...

Voiam să prind venirea lunii, sau a unei furtuni. Voiam să intru într-un rîu şi să pierd acolo ceva, iar apele lui ar fi dus departe-departe ceea ce am vrut eu să pierd.

Am vrut să fac astăzi atîtea lucruri...

Gîndul acestei zile

2009-08-19T17:37:00.000+03:00

"Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă, dar nu se închid; mereu dureroase, mereu gata să sîngereze cînd le atingi, ele rămîn în inimă vii şi deschise. "
Al. Dumas

2009-08-14T18:00:00.004+03:00

Ce frumusete de poezie am gasit....pentru Expresul de Seara... :):)

Prima lectie

Alexandru Vlahuta
In coltisorul ei, stapana
Pe-un vraf de jucarii stricate,
Din carti de joc, din hartioare
Ea-si face parcuri si palate;

Vorbeste, rade cu papusa…
Ce fericite-s amandoua
Ca s-a putut, din vechi nimicuri,
Zidi o-mparatie noua!

Papusa n-are nas, e cheala,
S-un brat din umar ii lipseste,
Dar Mimi-o vede tot frumoasa:
Caci ea e mama, s-o iubeste.

Stau si ma uit, cu cata grija
A rezemat-o de-o cutie,
Si-i duce bunatati la gura
Cu lingurita, s-o imbie:

Asa, papa frumos, fii gigea,
Papa cu mama, sa cresti mare…
Apoi o sterge, o saruta
Si-i pregateste de culcare:

Intr-un pantof i-asterne carpe,
Ii face loc s-o cuibareste:
Inchide ochii si fa nani.
Papusii nu-i e somn… scanceste…

E rasfatata, vrea sa-i cante,
Si basme de-ale ei sa-i spuna…
O, e un chin pan s-o adoarma.
Noroc ca-i Mimi mama buna!

Sa nu te-ncerci s-o iai in brate,
Ori s-o saruti, ca nu se lasa;
Ce-i ea, copil? Nu-si vede capul
De suparari, de griji, de casa…

Ma umfla rasul… ce draguta-i
In demnitatea ei de mama!
Si cuget la o viclenie:
Te fac eu sa ma bagi in sama!…

Pe-ascuns, din buzunarul hainei
Ma fac ca scot o pasarica,
Si-ncep sa-nsir ce pene are,
Cat de frumoasa e si mica…

Ce bine-mi pare ca nu-i nime
Sa vada ce am eu aici!…
Dar cine-o fi? Aud prin casa
Un tropot de picioare mici…

Ma-ntorc. Cu ochii mari si limpezi
Ma farmeca, lingusitoarea!
Ce cauti, mama de papusa,
Fudula mea de-adineoarea?

Se uita dupa pasarica,
Si i se pare c-o si vede;
Degeaba-i spun c-am amagit-o,
C-am vrut sa rad de ea… nu crede.

Cersind, manutele-si intinde
Si de genunchii mei s-agata…
De-ai sti tu pasarica asta
Ce adevaruri te invata!

(Taci, ca doarme papusa!MIMI)

Copilărie.... (IV)

2009-08-11T00:51:00.006+03:00

De fiecare dată cînd vorbesc despre copilărie, vorbesc şi despre anotimpuri. Pe tot arborele genealogic Racu......toate femeile şi aproape toate nepoatele au făcut filologie. Eu am fost prima care a sărit din schemă.....adică s-a lăsat de „predicate” după ce a absolvit.

Mama, ca orice cadru didactic, cînta în corul profesorilor din sat.......tata era altfel de „cadru”. Ştiu că mereu făceau glume în casă la capitolul ăsta. Nu ştiu cum nu avea probleme la şcoală. Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa cu o teribilă groază faţă de cuvîntul „trebuie”.

De unde vin...Mi-i greu să-mi amintesc ce zi era atunci cînd am venit pe lume. Mi-a spus mama că ploua. Infernal. Aşa cum îmi place mie. Şi suna nebuneşte soneria de la toate şcolile. Începea vacanţa.

M-am născut la 25 mai, de “ultimul sunet".

Numele! M-a făcut cunoscută numele, pus de altcineva. De părinţii mei. Au existat momente în care am vrut să-mi iau alt nume, să-l abandonez. Şi am făcut-o. Oarecum indirect. Toţi îmi spuneau Diana. Asta pînă am întîlnit multe Diane. Multe şi proaste. Atunci ne-am împăcat. Eu cu Indiana.

Caracterul l-am moştenit de la tata.

Copilăria şi tata au pecetluit definitiv caracterul meu. Ceea ce trăiesc acum nu e decît buna organizare a copilăriei. Ea mi-a imprimat un amestec de măreţie şi slăbiciune, de compasiune şi ingratitudine, ale căror victime sau beneficiari au fost cei apropiaţi mie. Copilăria explică totodată sfiiciunea şi forţa mea lăuntrică, naivitatea şi ambiţiile, tot ceea ce la omul Indiana seduce sau irită. A-ţi vorbi ţie despre copilăria mea, înseamnă a-ţi spune pînă la ce grad m-a dominat acea perioadă din viaţa mea.. Fiecare individ, în clipa cea mai ameţitoare a gloriei şi a norocului, se va întoarce spre copilărie fascinat de teama pe care i-a păstrat-o. Copilăria îmi furnizează cele mai emoţionante teme, poezia cea mai gingaşă. Întrega noastră viaţă poartă – în puritatea sufletului, în candoarea şi, cîteodată, şi în cruzimea lui – amprenta copilăriei.

..La înfăţişare, semăn mai mult cu mama. Brunetă e şi ea. Nu prea înaltă. E foarte frumoasă. Se trage din neam de greci. Cu acest amănunt îmi place să mă laud des. La caracter, cu tata. De la el, am moştenit talentul de a-mi apăra interesele şi de a-mi demonstra puterea. Şi egoismul, bineînţeles. Fiul meu a moştenit de la mine talentul de a manipula. Ştie să o facă la fel ca şi mine. Dar să nu credeţi că e una dintre cele mai rele calităţi. Eu pot să manipulez absolut inconştient. Am mereu nevoie de cineva.. să mă educe, să mă ţină în „frîu”. Sint Pisică.... şi Gemene, o combinaţie ideală de calităţi native nu tocmai pozitive...dar extrem de utile pentru o femeie. Dacă nu mă educă lumea pe mine, îi educ eu pe ei. Îmi amintesc, în copilărie, veneam acasă de la şcoală, puneam mîinile în şolduri şi începeam să latru...

- Aşa... Asta ce mai e? Iarăşi trebuie să dau eu cu aspiratorul?
Mă bucur tare...că fiului meu îi place ordinea. Aşa că, fără accidente.
....................

Casa pe care au construit-o părinţii mei, începînd cu anul 1979, era o casă mare din cărămidă afumată, un un etaj, situată în fundul grădinii bunicilor şi despărţită de casele vecine prin ziduri joase, pierdută oarecum în şirul de case asemănătoare, care îşi duceau traiul acolo, cu o exasperată monotonie în lungul unei mahale fără sfîrşit. În faţa casei se afla un petec de grădină, pe care eu o consideram atunci mare cît un hectar, mai ales cînd mă punea mama să plivesc buruianul dintre flori. Pe stînga, grădină era mărginită de nişte tufe imense de mălin sălbăticit, care mai mult îl ţineau umbră, decît făcea zmeură. Sincer cuvîntul mălin îmi place mai mult decît zmeură. Iar capătul grădinii era marcat de două rînduri de pomi fructiferi – meri tomnatici, un păr păduchios, doi vişini proşti şi un gutui. Mie îmi era drag gutuiul. Nu ştiu de ce. De cîte ori îmi era greu pe suflet, mă duceam şi vorbeam cu el. Aveam impresia că e orfan, dar avea o coroană regală, deşi cam stranie. Serile de vară îmi plăcea să le petrec sub coroana lui. Acolo am susţinut şi primul concert. Şi acuma mi-i drag. A îmbătrînit, dar mă recunoaşte de fiecare dată cînd merg să-l văd.

Merii?! Despre ei nu prea am ce să povestesc. Făceau mere; făceau pentru mine acele două mere pe care le puteam lua la şcoală. Primele zile le lustruiam cu un petic de la cuptorul bunicii, de te apucau cîrceii de jale de venea recreaţia mare cînd urmau să fie sacrificate. Nu mai stau să-ţi spun că erau viermănoase; despre vieţuitoarele din “adîncuri” tata găsi o minciună gogonată, dar atît de originală încît nu mai avea rost să mă pun în poară: viermii se trag la curat, natural şi fără otravă. Curtea era în spatele casei. Iată acolo, în acel sumbru decor de la ţară, noi am trăit cele mai senine ceasuri ale durutei noastre vieţi.

Apoi, toate s-au rupt.
......
Noaptea aceea, în care la o fereastră de spital lumina s-a stins, anunţînd moartea fratelui meu, a rămas pentru mine una dintre cele mai triste amintiri. Armonia familiei s-a destrămat în noaptea ceea pentru totdeauna. Suferinţa şi efortul de a întreţine cît de cît stabilitatea psihică a părinţilor mei, au ruinat pentru totdeauna fragila bucurie din ochii mei. O depresie nervoasă m-a obligat să renunţ la copilărie. Sfîrşitul acela de vară fu începutul unei perioade groaznice, a cărei apăsare, o voi resimţi întreaga mea viaţă. Din acel an, viaţa familiei noastre era urmărită de o fatalitate ce părea să revină la intervale regulate.

Cînd Ovidiu muri, eram la vîrsta marilor entuziasme, la vîrsta marilor ambiţii. Dar greutăţile au terminat pentru o perioadă fără termen tot la ce visam. Nu pot să redau, nu pot să-ţi explic, nu pot să-ţi povestesc cum a trecut anul acela, după moartea lui Ovidiu. Primele săptămîni, îmi venea să mă sinucid. Seara, cînd mama înşira masa, tata îmi zicea....

- Du-te, Diana, şi cheamă-l pe Ovidiu la mîncare.
- Tata, dar....
- Du-te, ţipa mama. Cheamă-l la mîncare.
Mă ridicam, porneam pe cărare, în vale, într-acolo unde arăta tata şi unde mă trimitea mama, dar nu ştiam unde să mă duc. De unde să-l aduc? Mă întorceam, mă aşezam la masă, dar nimeni nu mă observa. Puteam să stăm la masă o oră şi nimeni nu îndrăznea să se atingă de mîncare. Vara, la sat, se mănîncă afară şi, prin întuneric, auzeam cum se amestecă lacrimile mamei cu zeama din cratiţă, apoi cum se îneacă tata şi apoi nu mai conta că mă înecam şi eu.
- Ovidiu, băiatul mamei !
- Duţu mamei ! Puiu mamei !

Doamne, îmi venea un nod, care mă asficsia. Mama plîngea pînă îşi pierdea vocea, sau pînă cădea într-un leşin profund, mut şi fără întoarcere. Iar tata, Doamne, eu mă năruiam de durerea lui tata. Era sfîşietoare. Te rupea în bucăţi imaginea lui. Înnebuneam cu toţii. Nu vorbeam deloc. Practic deloc. Doar eu mai încercam să-i liniştesc, dar nu mi-a reuşit niciodată.

- Mama, te rog, linişteşte-te.
- Lasă-mă, lasă-mă!!!!!!!!
- Mama, bunica a zis că nu-i bine să plîngi atît. Îi facem rău lui Ovidiu.
- Lasă-mă, pe tine nu te doare că tu eşti soră, da eu... eu nu pot. Nu am aer!
- Ovidiu, aurul mamei!!!!!!!! Mama nu poate trăi fără tine!
- Mama nu poate să nu plîngă, mama vrea să vii acasă, puiul mamei.
- MAAAAAAAMA!!!!!! Încetează! Lasă-l să se odihnească!
- Cum să se odihnească? Diana, ce vorbeşti? Cum poţi să spui aşa? Ţie nu-ţi este dor de fratele tău? Atîta picătură ai avut pe lume!

- Mama, pe mine mă doare...mă doare, mă.... nu avea rost. Nu mă auzea nimeni. Nu trebuiam nimănui. Rămăsesem singură pe lume, singură cu durerea mea, a mamei, a tatălui. Nu aveam voie să plîng în faţa lor, ca să nu le amintesc, iar ei credeau că eu nu sufăr atît de mult ca ei. În octombrie, pe 6, m-a părăsit mama. Pur şi simplu a cedat nervos. A doua zi dimineaţă, cînd l-am văzut pe tata, am trăit cea mai dureroasă zi din viaţa mea.... era întuneric. Lumina se stingea cu regularitate seara, iar dimineaţa, o aprindeau cînd eu eram plecată la facultate. Cînd am întors capul, am rămas înmărmurită. Cel mai scump om din viaţa mea, cel mai drag, cel mai sfînt cuvînt care-l identifica, cel care ne-a iubit atît de mult şi pe mine, şi pe Ovidiu, tata albise, într-o noapte, de durere. Ştiu, durerile nu se adună toate într-un loc, ştiu că nimeni nu este asigurat, dar nu toţi suferă la fel. Ai mei nu s-au resemnat. Nici acum. Peste 16 ani.

Toamna ceea a lăsat în urmă tot ce putea fi doar înainte.

Nu o seară am petrecut la cimitir, la mormîntul lui Ovidiu, implorîndu-l pe tata să meargă acasă. Cît era mama acasă, el nu putea să-şi lase durerea în voie să se rupă din inima lui însîngerată. Trebuia să o adune pe mama, să o caute pe ea, să o liniştească. El nu avea voie să plîngă. Nu l-am văzut plîngînd……Să-ţi scriu aşa ca să vezi cît de mult sufeream, aş putea, dar să te fac să suferi, prin literele astea şi pe tine, nu vreau.
……

De la tata am învăţat în anul cela să înghit în sec. De la tata am învăţat în anul cela să albesc, deşi abia de împlinisem 18 ani, de la el am învăţat să tac, ore în şir, zile… pînă cînd aveam impresia că nici nu am ştiut să vorbesc vreodată. Iar de la mama…. Dumnezeule, de la mama am învăţat să respir, să zac fără suflare, să cred în lumea de dincolo, să cred în rugăciune. Am învăţat să bocesc de la mama, am învăţat să albesc şi să mă sting de la ea. Orice durere în viaţă e greu de suportat, oricare, dar nu e durere mai mare decît cea de a-ţi pierde copilul. Mama mea nu voia să trăiască. În adevăratul sens al cuvîntului. Ei îi era ruşine, doar că ea identifica această ruşine cu neputinţa. Pentru ea, să parcurgă drumul spre şcoală, care odinioară îl parcurgea cu fiul ei alături, era o povară prea mare.

.........

Mama a rămas internată în spital pînă la Anul Nou, cred. Apoi, a început lupta pentru existenţă. Perioada asta a fost şi mai insuportabilă. În casă nu mai plîngea nimeni. Cel puţin de faţa mea, dar toţi ne minţeam unii pe alţii. Mama se unfla de plîns cînd eu eram la facultate, tata cînd avea zi liberă la şcoală, iar eu,... eu urlam în fiecare dimineaţă cît mergeam pe jos spre Bălţi şi seara, cînd veneam spre casă. Nu ştiu, dar cred că durerea pierderii se amplifică mult mai mult după o perioadă, cînd conştientizezi că nu-i, că nu va mai fi. Era destul să văd pe cineva şi să ştiu că are acasă un frate,......

Peste un an s-a născut.... Speranţa. Cu ochi de migdală coaptă, bălaie şi cu un zîmbet ce-ţi tămăduia orice durere. Otilia. Sora mea. Acum, mă întreb, cum să nu crezi în Dumnezeu?!
Iar încă peste un an s-a născut Ovidiu JR, adică fiul meu. Şi uite aşa, cu încăpăţînare, speranţă şi credinţă, am scăpat toţi.
........

Apropo, de încăpăţînare….

Tot de la tata am încăpăţînarea, încrederea în forţele proprii, loialitatea, pedantismul, intuiţia şi egoismul bineînţeles. Am fost înzestrată de tata cu un simţ aparte al propriei valori. Nu m-am vîndut ieftin niciodată. Nu sînt precupeaţă. De aceea nu te-am lăsat niciodată să mă judeci după standartele tale. Am cerut mereu mult de la mine, iar dacă am greşit, am făcut-o pe cont propriu. Am comunicat foarte mult cu tata. Avem noi o legătură aparte. Mereu îmi spunea: "Ascultă mai mult, decît vorbeşti." Am avut noroc în viaţă. Şi am avut parte de bărbaţi, care-mi sînt prieteni. Din nefericire, nu am avut noroc în viaţa personală. Poate pentru că eram prea tînără, prea proastă. Sau poate aşa e mai bine. Ăsta e tributul pe care-l plătesc pentru tot ce am. Un prieten tare apropiat sufletului meu mi-a zis nu demult: "Eşti la vîrsta Ascultătorului. Paradoxal,nu? Ăsta şi fac. Şi încă ceva. „Ia aminte ce spun oamenii înţelepţi, că de proşti cred că nu duci lipsă.”

.....

Nu am avut niciodată sentimentul că mi se cuvine ceva. Nu am obţinut nimic pe gratis, pur şi simplu, fără travaliu. Deşi părinţii mei mi-au oferit totul. Am avut o copilărie rară. Şi dacă am învăţat ceva de la părinţii mei, pe lîngă multe altele, am mai luat ceva foarte important... Orice ai face în viaţa asta, nu răspunde răului cu rău.Trăieşte-ţi viaţa frumos şi calitativ. Asta e cea mai cruntă răzbunare. Şi am mai învăţat ceva de la mama, ce la rîndul meu i-am dat fiului....Limba nu are oase. De zece ori întîlneşti un om matur, de zece ori zi-i bună ziua. Pe lîngă faptul că mi-au dat o educaţie serioasă, vorbesc de carte, nu de boarfe..., deşi boarfe am avut cît pentru tot satul, au fost întotdeauna de părerea că trebuie să am gărgăuni. De asta se îngrijeau să nu mă pună niciodată la treabă, aşa se spune prin părţile noastre..., m-au învăţat să-mi fie dragă cartea. Nu am să-ţi îndrug minciuni, tata nu prea a citit, deşi nu e tocmai exact ceea ce-ţi spun. El a citit, dar lucruri fundamental necesare unui bărbat. Mi-l amintesc în copilărie aşteptînd mereu “Чeловек и закон”. Mai aveam, de nu ştiu unde un atlas al lumii şi dacă-ţi spun că în fiecare seară, după ore de pian, după pregătirea temelor, îmi înăcrea taică-meu existenţa şi cu atlasul cela nenorocit, nu mă vei crede. Duminica, mă trimitea la cumnatul lui, un om de o rară inteligenţă, cu atlasul la braţ, bineînţeles. Pe moşu-meu îl cheamă Andrei, dar în copilărie îi ziceam Delea. Păi iată, la Delea îmi amorţeau urechile de povestiri. Acolo am auzit prima oară de Moris Druon, John Galsworthy. Cred că aveam cam 13 ani cînd citisem deja „Forsaity saga”, „Agonie şi extaz” al lui Irving Stone, tot ce puteam găsi de la Duma. Cetitul pentru mine nu a fost o corvoadă, niciodată. De cîte ori mă trezeam noaptea, o găseam pe mama citind. Cum scăpa mama cartea din mînă, o prindeam eu. Prima oară, mama a fost chemată de învăţătoarea mea, pentru că sub cartea de citire, ea mi-a găsit altă carte. Eram în clasa întîi. Mama i-a zis atunci... „ca să nu mă chemaţi altă-dată, adică cam în 10 minute, vă rog, alungaţi-o afară, ca să nu vă strice lecţia.” Aşa am şi învăţat pînă într-a treia, cînd părinţii mai, ca să nu învăţ mai mult pe terenul de sport, decît în sala de clasă, m-au dat la şcoala muzicala, specialitatea pian. Oricum de carte nu m-am lăsat. Citeam în autobuz, în drum spre Bălţi şi înapoi, la recreaţie, după pragul cel mare al casei. Oriunde. Şi acum mi-a rămas această iubire, pentru ceea ce mă rupe de rutină.

- De unde să ştiu eu acum cum să lupt împotriva căţelelor?!
- Nu am de unde.

....Acolo, pe dealul singuratic şi deloc pitoresc de la Pîrliţa, mă aşteaptă de 16 ani fratele meu. Şi e sfînt locul acela. Acolo, nu mă sfiesc să vorbesc tare cu el, să plîng, să-i spun totul şi să-i zic că vin în ziua cutare. Niciodată nu i-am jurat, nu i-am promis că mă întorc. El mă crede. Pe cuvînt. Anul acesta la 16 aprilie ar fi făcut 30.

.........

La şcoala muzicală, unde m-au dat părinţii mei, învăţam în limba rusă. Imaginează-ţi numai, şi acum mă crucesc,,, cum s-au îndurat părinţii mei să mă dea la şcoală rusă cînd eu abia de învăţasem să fiu coerentă în română?! Bun! M-au dat de-acasă, cum spunea bunica. Înnebuneam eu, înnebuneau profesorii, nu înţelegeam nici o iotă. După vreo două luni, vorbeam ruseşte, de se cruceau ai mei....Toate bune, da la un moment m-am săturat de muzică. Cred că mă vor înţelege mulţi dintre cei care au făcut „educaţie aleasă”. Aveam la un moment dat ură faţă de solfegiu. Nu primeam plăcere la ore şi gata. Efectiv, fugeam de la ore, pînă a aflat tata. După ce a aflat tata că fug de la ore, a venit rîndul meu să aflu cum e cînd tata află ceea ce nu trebuie.... Nu! Nu bătaie. Asta ar fi fost simplu. Nu prea s-a împăcat tatăl meu cu bătaia. A venit morală. Lucrul ăsta mă termina.... Apoi veni un moment de cotitură... am înţeles că nu vreau să fiu „profesor de pian”, dar de absolvit trebuie să absolvesc. Undeva în suflet „înţelegeam” că e păcat de anii pierduţi – mă ocupam foarte serios, multe ore pe zi, multe zile, ani. Toată copilăria şi adolescenţa. Ultimul an l-am „dus” de dragul părinţilor.

Acum nu exersez defel. Posibil, mîinile au uitat multe. Cînd a murit Ovidiu, pe 02 august 1993, am cîntat, în noaptea în care murea. Am revenit peste 10 ani. În octombrie 2003, cînd mi-am adus pianul la Chişinău... am cîntat, dar foarte puţin. Nu mai avea nici un sens. Eu eram pianista, Ovidiu era publicul. Şi peste 10 ani am realizat că publicul meu nu mai este.

..........

Nu-mi mai amintesc cînd am hotărît să mă fac artist. Bănuiesc că de cînd mă ştiu. Mereu am vrut să încerc. Mereu mă visam acolo, dar ce să zic. Pentru început am făcut filologie, muzica a venit mai tîrziu. Cred că am avut atunci o primă premoniţie în viaţa mea. Am simţit, la un moment dat, că asta trebuie să fac. Totuşi a fost „cineva” care m-a adus la Chişinău. E fratele meu. O să mă credeţi nebună, poate bolnavă, dar e mereu cu mine. El m-a împins aici. Acum nu mai pot da înapoi. Pentru că nu vreau. Aici e viaţa mea. Aici m-a trădat multă lume. Aici am plîns şi-am învăţat să lupt. Şi am luptat. Foarte mult. Aici sunt Eu. Cu-adevărat.

Recunoştinţă....

2009-08-10T23:44:00.003+03:00

Este cel mai frumos lucru pe care l-am primit în dar în ultima vreme. M-a sensibilizat pînă la lacrimi. E un proiect, o varinată a machetei albumului care va ieşi în această toamnă: LUNA.
Las liniştea lunii să vorbească de la sine şi las tăcerea ei mistică să coboare peste numele celui care a luminat faţa LUNII...

Ce a fost..

2009-07-28T23:37:00.003+03:00

Ce a fost...

2009-07-28T23:24:00.004+03:00

Ce a fost..

2009-07-28T23:04:00.003+03:00