BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

miercuri, 23 decembrie 2009

Surprizele Norocului!!!!!

Agitaţie maximă în oraş.
Am făcut cam o oră jumătate pînă la Radio; lumea pur şi simplu trăieşte în stradă. Azi nu despre ambuteiaje vreau să vorbesc, în
general nu am mare poftă de vorbă. Sunt prinsă de iureşul acesta magic, care îmi aduce atîtea bucurii şi atîta dragoste. A rămas în urmă decorarea casei, împodobirea bradului, mai rămîne gătitul epuizant, dar şi emoţionant, pentru că de Sărbători şi numai de Sărbători toţi suntem acasă, copilul mai dă cîte o raită pe la bucătărie, mai fură din clătitele care în loc să crească în clit... descresc direct proporţional cu numărul de degete fripte, sau pisoiul încolţeşte din cel mai nepotrivit loc răţoiul pregătit după  reţeta soacrei. În noaptea aceasta luăm cu noi numai speranţe, numai vise ce urmează să se împlinească în anul ce bate la uşă primim daruri şi cuvinte frumoase. Poate sună demodat şi pe alocuri depăşit,dar vrem atît de mult să credem că vom fi mai buni, mai toleranţi, mai harnici, mai săritori la nevoi, mai fericiţi, mai sănătoşi...
M-am lămurit, cîndva, cum stau lucrurile cu Moş Crăciun care vine pe hornul casei în noaptea de Ajun şi lasă cadouri sub brad: este o poveste. Una atît de frumoasă, încît ţin morţiş ca şi copilul meu să trăiască magia ei cît mai mult posibil. Şi mi-i frică puţin de momentul cînd vraja se va destrăma şi va trebui să recunosc că a crescut. Da a crescut, cu adevărat! Şi asta nu mai e poveste, în poveste şi-au găsit locul, rînd pe rînd, anii în care a crescut. 
Şi pentru asta merită să mă bucur!
În această seară toată lumea Trebuie să fie fericită!!!

Chiar dacă întunericul s-a lăsat peste fiecare
gospodărie şi după geam vîntul îşi face de cap, săltînd şi el în ritmuri de sărbătoare, noi ne încălzim la focul şemineului şi ne bucurăm împreună de magia Ajunului. Pentru că acestă noapte este cea mai luminoasă şi cea mai curată din an… pentru că viaţa îşi croieşte drum din nou, totul e luat de la un capăt, toate speranţele revin cu o putere neobişnuită… şi parcă miroase mai mult a primăvară decît a iarnă, iar noi înşine sîntem straniu, mai tineri cu un an...

Din regatul zăpezilor se dă veste… trec zile, alb pe negru, ca fulgii din cer, şi din somn se aud şfichiuituri de bici şi rîsete de copii. Calendarul nu mai e la locul lui. Merele cresc deja coapte pe crengi şi-s umplute cu stafide şi scorţişoară, topite în cuib dulce de zahăr, vinul clocoteşte turbat şi-i ceartă pe fîrtaţii lui, Grog şi Gluhwein: "v-am rugat să nu mă daţi în clocot şi să nu mă mai spumuiţi ca pe o supă de perişoare". 


Supărat, nevoie mare, mai cere un "scuturat" de piper, o boaghe de şofran, cîteva cubuleţe de curmale prăjite puţină coajă de portocală, coaptă bine la cuptor...eh, şi dacă nopţile ar fi fără sfîrşit, poate mai rămîneam să mai scotocesc în mintea mea nişte denumiri de mirodenii, dar... nu am voie. Mîine e zi de muncă...
După aşa poveste, oare nu a venit vremea unei colinde?!
Noroc TV s-a gîndit să-şi bucure telespectatorii cu o poveste de Crăciun.
Nu-ţi spun prea multe, nu dezvălui secrete... 
Puţină "viaţă" de culise, îţi las să priveşti... ca să rămîi alături de noi.
Zăpadă, clinchete de zurgălăi, spiriduşi şi Povestea Ajunului! 

Primiţi colindătorii??



marți, 22 decembrie 2009

O felicitare...

Îţi mai aminteşti de anii de şcoală?!

Ştii de ce te întreb?


Îmi amintestc cum deodată, înainte de Sărbători, mă apuca hărnicia şi nu mai...făceam „mor-mor” cînd mă trimitea mama după pîine, chibrite şi sare la magazin. Nu mă duceam la supermarket, dar treceam pe lîngă „poştă” sau „Luminiţa”... şi acolo, sub sticla vedeam cele mai frumoase felicitări de Anul Nou. Fără sclipici, fără personaje necunoscute, ieftine, dar atît de frumoase şi miroseau a vopsea, a tipografie.
Zilele acelea îmi păreau cele mai frumoase.
Mă pregăteam din timp pentru acest eveniment.

Nu mă întreba ce făceam. Dacă ai apucat să fii şi pioner, cu siguranţă nu ai uitat nici cum scriai felicitări şi le împărţeai profesorilor.
Aşteptam duminica dinaintea vacanţei, mă aşezam lîngă geam(nu ştiu cum se întîmpla că mai mereu ningea la fel de frumos cum ninge în această seară) şi căutam în adîncul meu de copil cuminte cele mai frumoase cuvinte, şi le aşezam la fel de frumos pe hîrtie, şi i le duceam mamei să se uite peste ele, iar dacă scăpam vreo literă, of ..ce ciufuleală era pe coama mea.

După ce mama le verifica, începea alegerea felicitărilor şi a destinatarilor. Cele mai frumoase le scriam pentru cei mai "cuminţi" profesori, celelalte pentru cei care mă „chinuiau” des cu „treci la răspuns...”.
Şi scriam frumos, şi aveam şi o lamă, luată de la bunelul pentru cazuri excepţionale (asta în loc de corector) şi după ce scriam cu roşu numele profesorului, înşiram mai jos urări de tot felul; unele mai frumoase, altele.. mai stupide, dar erau dezarmant de sincere. Erau scrise de un copil... şi copiii .... ce mai calea-valea... nu cred că ei le citeau, de fapt, nu că nu cred, dar ştiu acest lucru.
În primul rînd pentru că primeau zeci de cărţi poştale, iar în al doilea rînd pentru că toate textele erau la fel.


Cîteva zile în urmă, răsfoiam o carte de-a mamei şi am găsit o "felicitare".
Pesemne, a fost scrisă demult; era în chirilică.
Stimată, Pelagheea Xenofontevna!

(prenumele era mereu scris cu o greşeală)
Permiteţi-mi să Vă felicit cu Anul Nou!
Vă doresc sănătate, prosperitate şi fericire.

Elevi cuminţi şi rezultate nemaipomenite.
Cu profund respect, elevul cl. 9 – B, Mihai Turceac.

De ce reproduc asta?! Nu ştiu. Aşa îmi veni mie.
De fapt, este aici un nod pe care îl tot dezleg în mintea mea de cîteva zile. Căutam ceva pe Google săptămîna asta şi la un moment dat, am dat de un portal foarte frumos structurat, uşor de accesat şi util. Am mai rămas ceva vreme acolo, am mai căutat ce-mi trebuia şi, cînd tocmai mă pregăteam să plec, apăru pe ecran o frumoasă felicitare, de-asupra căreea era scris: „fă click şi bucură-ţi jumătatea”.

Şi, mă năvăli aşa o tristeţe, de aia din care te scoate doar un plîns clocotit, deşi eram liniştită şi bine-dispusă.

...cît de uşor e să fii „drăguţ şi iubitor fără margini”. Stai pe net, vorbeşti cu cine vrei tu la telefon, nu ai timp să iei cina cu familia ta, nu apuci să aduci o lalea de Ziua Mamei, în schimb, după ce ai luat masa cu amantul sau amanta în oraş, după ce... ai tras o înjurătură grasă, după ce... nu-ţi mai aminteşti din prima cum îl cheamă pe omul tău drag şi cînd e ziua lui de naştere, faci CLICK... şi totul e ca şi cum ar fi nou-nouţ: „Iubitule, eşti totul pentru mine”, „Dragostea mea, îmi lipseşti atît de mult”... Motănaşi şi vrăbiuţe, buchete de flori virtuale, păpuşi vorbitoare, căţei cu ochii înlăcrimaţi... ei ne înlocuiesc, ne ţin de urît şi ne arată cît de mult „trebuim” celuilalt. Atît de uşor e să „iubeşti” virtual, nici nu ne-am fi imaginat acum 10 ani, şi e muuult mai ieftin. Numai că există totuşi un „nimicuţ” care omoară tot omenescul, toată emoţia, tot ce ai adunat în nopţi de iubire şi în zile de aşteptare, în primele plimbări nocturne şi în sfioasele îmbrăţişări care îţi umpleau stomacul cu fluturaşi şi alte gîngănii.

Am ales o pisică şireată, un căţel supărat şi singur, un copilaş cu ochi albaştri... şi un Moş Crăciun (ce-i drept nu am înţeles ce naţie reprezintă), am ales un mesaj (şi această opţiune este trecută pe lista de "plusuri", însoţită de o remarcă „nevinovată”; ceva de genul... „nu ai inspiraţie? alege unul dintre mesajele de mai jos...”).
Nu a durat mai mult de 10 minute ca să le programez în aşa fel, încît să ajungă cîte una în fiecare zi (cu excepţia zilelor de odihnă, că oricum nu le va observa). Apoi, mi-am trimis şi mie una ca să-mi amintească că pe 3 ianuarie.. nu ar fi rău... să mai ... trimit vreo 10 „declaraţii de dragoste”... care mă „vor scuti” de oboseala de a scrie mesaje... cu „te iubesc” în sec. XXI. Dacă eram mai perseverentă, găseam şi din alea care o spun cu voce...

Cre că am mai întrebat: de ce scriu asta?! Pentru că mă ia o tristeţe, în preajma Sărbătorilor de Craciun.
Nu mai găsim loc pentru acele zile de duminică, în care toată familia se aşeza să compună mesaje pentru cărţile poştale.
Simple bucăţi de carton... uneori stîngaci desenate, cu mesaje banale. Ele duceau puţină lumină departe; celor pe care nu i-am văzut, de care ne este dor... celor pe care nu-i vom putea vizita de sărbători.
Duceau doruri şi nu întîrziau niciodată.
Simple bucăţi de carton... în care încăpea atîta viaţă, atîta dragoste, atîta emoţie, atîta aşeptare...

Simple bucăţi de carton... aminteau lumii că au venit Sărbătorile, iar nouă... că mai suntem... vii.

Am găsit ceva interesant. Din istoria cărţilor poştale...

Povestea spune că prima felicitare de Crăciun, a fost inventată în Marea Britanie. Se apropia Crăciunul, iar sfîrşitul anului 1843 nu-i aducea lui Sir Henry Cole nimic alceva decît copii mulţi, oboseală şi cheltuială în vacanţă. Tocmai încheiase o discuţie neplăcută cu soţia. Ea insista asupra unei vacanţe prelungite, altfel, rudele pe care nu vor apuca să le viziteze, se vor supăra. Sir Henry încercă să-i explice că e prea costisitoare această călătorie, în plus ea nu-ţi dă nimic, decît doar surmenare. În loc să stea tolănit pe canapea, trebuie să colinde tot comitatul Saxoniei de Sud. Şi-apoi, nu şia cum să-i explice că un direcor de muzeu nu cîştigă cît un director de bancă... Aşa se făcu, că tocmai cînd îi erau gîndurile mai negre, intră la el un prieten care mai era şi pictor. Între două trabucuri, i-a povestit ce are pe suflet şi l-a rugat pe John Calcott Horsley să-i deau un sfat. Ăsta l-a sfătui să le scrie scrisori tuturor prietenilor şi rudelor îndepărtate...
Bună idee, dar nu pentru Sărbători... s-a gîndit Sir Henry. După o oră de poker, găsi soluţia: nu va trimie scrisori obişnuite, va trimite scrisori deschise, pe care să fie desenată întreaga familie Cole.
Zis, ca şi făcut.
John îi aduse a doua zi schiţa primei felicitări. Imaginea îi prezenta pe membrii familiei Cole care sărbătoreau în jurul unei mese. Această carte poştală ilustrată a fost prima care a bucurat ochii celor care au primit-o.

p.s. Şi în zilele noastre, britanicii trimit cele mai multe cărţi poştale din lume, expediind cam 27 de felicitări pe an. Anul trecut, tot la ei, s-au vîndut cam 2,31 milioane de felicitări, dintre care 1,6 milioane de Crăciun. Regina Marii Britanii expediază cam cîte 10.000 de felicitări de Crăciun.

Încă un argument: Felicitarea pe care am găsit-o în cartea mamei are cel putin 20 de ani.... Zi-mi şi mie, ce voi avea eu în cutia cu mărunţişuri'? Ce voi ţine eu sub fotoliul în care îmi voi petrece zile bătrîneţii?! Ce-mi voi aminti eu cînd voi privi spre flăcările din şemineu?! Ce voi ţine în mînă?! ... insrucţiunile de pe net? mousse-ul care mă ajuta să fac Click emoţiilor mele, senimentelor mele, amintirilor mele?? Ce iau cu mine din tinereţe dacă nimic nu vreau să iau... şi nimic nu vreau să păsrez...

p.s.1. Trimie o carte poştală părinţilor. Scrisă de tine.

duminică, 20 decembrie 2009

Surprizele Norocului...


Ho-ho-ho! Să vedeţi, pe lîngă daruri de Craciun ce vă mai aduce Mosul!






În data de 25 şi 26 decembrie, la Noroc TV, vezi cele două spectacole, POTCOAVA DE AUR, ediţia IV.
Sărbători fericite tuturor!
Detalii, în cîteva colaje de mai jos.











miercuri, 16 decembrie 2009

Destinatar: Moş Crăciun


Dragă, Moşule.


Nu am somn. Mîine e miercuri şi probabil am să căpiez de oboseală, dar nu pot să fac nimic. Ştiu că trebuie să fiu cuminte şi de asta îţi spun sincer că nici nu m-am chinuit prea mult. Aşa sunt eu încăpăţînată şi cînd mă încăpăţînez, atunci e greu să te pui de tocmeală cu mine. Da... să ştii, asta se întîmplă rar(aici un pic te mint).
Mă gîndesc cum să fac ca scrisoarea mea să ajungă. Nu-ţi cer nimic, vreau doar să o citeşti, să nu crezi că-i scriu cumva sacului tău. Vreau să-ţi povestesc ce am făcut în acest an şi mai vreau să-ţi spun, dar te rog să mă crezi: eu mai cred în tine, da nu de atunci cînd eram mică şi stăteai sub brad, da de atunci cînd ţi l-am cerut în scrisoare pe Did... A ajuns la mine darul tău şi acum ... mă cert cu el din cauza că practică "atletica uşoară" exact cînd vine ora de franceză; da nu-ţi spun prea multe, mai ales că şi el, dincolo, tot ţie îţi scrie.
Îmi place de tine. Nu ţi-am spus-o niciodată, dar chiar îmi place de tine. Toţi spun că nu cred în tine şi numai cum vin Sărbătorile, nu-şi dau rînd cu rugăminţile.
Zi-mi sincer, de asta ne pedepseşti, nu?
Pentru că în loc să ne ducem de mînă copiii la grădiniţă, ducem ipocrizia la un curs de master, pentru că în loc să zîmbim, preferăm să rînjim tot mai des, pentru că în loc să respirăm în voie, furăm puţinul aer pe care îl mai au cei din jurul nostru, pentru că în loc să iubim, aşa, pur şi simplu, fără a cere, noi preferăm să lăsăm să ne scape printre degete cea mai mare minune pe care ne-a dat-o Dumnezeu - şansa de a simţi ceva Adevărat.
Da eu chiar cred în tine. În fiecare zi. Şi te aştept atît de mult. Chiar aşa.
Pentru mine rămîi la fel, ca în copilărie, aşa cum stăteai tupilat sub brad (cred că ţi-am mai spus-o).
Atunci nu-mi placea de tine, pentru că erai vechi şi nu-ţi mai străluceau mînecile date cu sclipici, iar tioagul, un chibrit pentru aprins şeminee, în general nu-l mai găseau părinţii niciodată.

Vrei să-ţi spun ce-ţi ceream de fiecare dată înainte de Anul Nou?! O stea, o stea pentru pentru brad. Una roşie, reliefată, cu colţuri ascuţite, ca a Cremlinului. Şi eram tare supărată că nu mi-o aduceai. La şcoală, înainte de matineu, învăţătoarea ne cerea să aducem jucării; cîte două. Una era sacrificată ca să sclipească frumos gazeta de perete, alta pentru a fi pusă pe bradul care era instalat în clasă. Aduceam şi eu, nu mă puneam de pricină, dar pe ale mele învăţătoarea nu le observa niciodată. O chema în faţa clasei numai pe Viorica, o fetiţă micuţă, negruţă şi.... (da, bun, azi nu despre asta vorbim). Aşadar, mereu o chema în faţa clasei pe ea, pentru că numai ea avea acasă o asemenea "comoară" şi ne ruga să cîntăm "O, brad frumos", în timp ce ea se muncea să "instaleze" solemn, în vîrful bradului, steaua. Urca pe un scaun ca să ajungă acolo... şi toţi aplaudau...şi se făceau poze, iar eu  atît de tare aşteptam încă un An Nou ca să-mi aduci şi mie o stea, numai că mama nu înţelegea nimic şi îmi spunea că steaua aia nenorocită costa prea scump. Ne înnoia jucăriile, da pentru stea niciodată nu-i ajungea... pentru că respecta un alt ritual; de a schimba pe 31 decembrie toată rufăria din casă. Ce stupiditate (da...., mare stupiditate pe care o respect întocmai şi eu acum, de îi ies copilului meu aburi pe nas de la atîţia nervi).



Bradul...vai, ..... mirosul cela de brad... de el mi-e dor cel mai tare.. Dorinţa asta am s-o trec totuşi pe listă de daruri pentru că de cîte ori am fost la un tîrg de brazi, niciodată nu am mai prins mirosul cela. Nu-ţi cer bunuri, îşi voi cere mirosuri, simţuri, clipe, senzaţii, emoţii. Acum îmi pot lua orice pom vreau, dar nu pot să iau şi mirosul cela puternic, proaspăt. Adulmec, cu sufletul strîns de emoţii şi amintiri, dar nu-l găsesc.
Da ştii ce-mi amintesc?! Îmi amintesc casa părinţilor şi holul unde era instalat pomul. Camera era mare, de fapt acum nu mi se pare atît de mare, dar atunci... atunci mi se părea un hambar... şi dădea afară. Pomul era mereu instalat într-un colţ, lîngă uşă, într-o căldare cu nisip (de la nisip mereu se înţepau ai noştri... de ce se întîmpla asta... cred că nici ei nu ştiu). Mama nu ne permitea să-l împodobim. Îl împodobea ea, noi puteam să punem doar primele jucării, după care ne duceau la bunei, în vale, ca să se facă curat, să se încălzească baia şi să se schimbe rufăria...Încă un ritual care nu mă încînta. În cel mai fericit caz, ne permiteau să stăm acasă, da să nu ne mişcăm din loc.
Trebuie să fiu sinceră, da?! Nu aveam voie numai eu să mă mişc, pentru că dacă mă mişcam, se întîmpla neapărat ceva.. Sau  pica "cineva" pomul, sau "pe cineva" îl ducea capul să răstoarne căldarea cu nisip, sau "tot acel cineva" îngropa vreo două-trei-patru-şi.a.m.d jucării. Aşadar, Ovidiu (fratele meu) avea voie să se deplaseze unde vrea el. Eu trebuia să mă joc "de-a copacul", dar şi aşa... de la "vînt mare" se "îndoiau" braţele copacului, vreo "nenorocire" tot se întîmpla. Şi atunci, mama îmi făcea cioc-cioc-cioc. Boon.


M-am abătut. Asta nu prea-mi place să-mi amintesc, da nu am ce face... maaaare răutate mai eram. Vreau să-mi amintesc senzaţia de răcoare, de ger... de scîrţ-scîrţ... cînd tata aducea de afară omăt pe mătură şi trecea peste covoarele înşirate pe podea. Se topea îndată, dar mirosul de proaspăt... desfunda orice nas. Şi mai aducea albituirle de pe sfoară în casă şi le scutura. Promoroaca mai nimerea şi pe faţa mea şi a fratelui meu... şi noi, ne cuminţeam pe dată, iar obrajii imediat se înroşeau. De asta mi-i tare-tare dor. Şi-mi mai este dor de baia, după care tata ne lua pe cîte unu în braţe şi ne ducea în dormitor, unde pe pat ne aştepta totul nou-nouţ: lenjerie, ciorapi, papuci de cameră... tricouri, pantaloni. Totul era nou. Şi după ce ne îmbrăcam, aşteptam cu sufletul la gură să se retragă ai noştri la bucătărie, unde vrăjea mama asupra bunătăţilor, iar tata vrăjea fără vreun succes.. curăţînd cartofi, morcovi şi ouă pentru salată, ca să deschidem campionatul-la-patinaj-artistic-pe-parchet-lustruit-de-tata. Ţine-te!!!!!
Ţinea concursul pînă ajungea la bucătărie vreun ţipăt ca din gură de şarpe.  Şi iar venea mama, îmbujorată şi furioasă şi îmi făcea mie cioc-cioc-cioc; în primul rînd pentru că eram cea mai mare, în al doilea rînd pentru că întrebam... "da ce ce numai mie cioc-cioc-cioc???".



Şi, totuşi, niciodată nu am văzut-o pe mama mai frumoasă decît în clipele celea... Cînd întuneca, ne aşezam cuminţi în faţa televizorului şi aşteptam, fără să răsufleăm prea des, să se audă paşii bunelului pe trotuar. Dacă venea el, ne duceam cu uratul. Mama îl chema în casă ca să nu îngheţe pînă ne îmbracă. El se aşeza în faţa televizorului şi uita de "misiune". Acum aşteptam să auzim paşii bunicii, ca să ne scape din prinsoare. Îl lua la un fel de "Valsul fulgilor de nea", doar că altul era textul "refrenului".
Mersul cu uratul începea la bunei şi arăta cam aşa. Coboram toţi în vale: primul mergea bunelul, îl urma bunica care nu-l slăbea cu sîcîiala, după ea -  "dracii". Ajungeam la ei. Bunica îl trimitea pe bunelul în beci după mere şi în casa cea mare după struguri, apoi se aşezau cuminţi la geamul mic cu zăbrele şi începea urătura... De urat, uram noi cam slab, dar recompensa era destul de buuună. Apoi mergeam, pînă la mătuşa noastră, sora tatălui, care stătea ăn celălalt capăt de sat... şi apoi, ne întorceam acasă... fiind amîndoi de acord că "iarna-i grea, omătu-i mare...".  Odată ajunşi, ne dădea mama de mîncare, iar nouă ni se băteau calicii la gură... de foame; mamei i se umezeau ochii, şi îl striga pe tata, ca şi cum tare supărată, iar noi deja ştiam că ea-l cheamă ca să ne vadă şi el cum mîncăm.
Moşule, momentele astea nu am să le uit niciodata, da?! Te rog, fă aşa ca să nu le uit niciodată. Te rog.



.... de asta te iubesc. Pentru că îmi păstrezi amintirile intacte şi mi le aduci de fiecare dată cînd vine Crăciunul... le păstrezi cu sfinţenie. De asta te iubesc, aşa cum eşti. Cu nasul roşu, cu fruntea în zulufi artificiali, cu mustaţa vopsită cu acuarelă... Aşa te vreau. Pe altul nu-l cunosc.


Îmi cam pierd firul gîndului... îl pierd pentru că nu-l ţin în frîu, îl las hoinar, prin anii care au trecut, prin durerile care s-au strîns, prin dorurile care mă macină. Am vrut să-ţi povestesc cum a fost acest an. Nu pot spune că a fost  tare greu, dar nici uşor nu a fost. Am numărat de vreo 30 de ori nişte cearcăne albastre sub ochi.( de la nesomn, să nu te gîndeşti la prostii).. am mai făcut extensii cîtorva fire albe, am mai lăsat să se pună praful peste cîteva emoţii cum am lăsat să se usuce cîteva lacrimi... am rambursat cîteva sute de zile Vieţii-care-Trece.
Într-un an sunt 12 luni. Şi anul acesta a fost într-o continuă fugă, după ceva ce nici măcar nu ştiu dacă există. M-am tot ţinut, de-a lungul anilor, de o Umbră. O umbră cu multe umbre legate de ea. Sumţeam că ajung şi eu să fiu una din Umbrele-surori ale Umbrei-mamă.
Acest sfîrşit de an m-a descotorosit uşor-uşor de această Umbră. Şi acum respir în voie şi aştept Sărbătorile cu atîta dorinţă, cu atîta dor cum nu le-am aşteptat niciodată în viaţa mea; poate doar în copilărie.
Şi uite, nici nu pot să o trec pe lista realizărilor, pentru că asta chiar nu mi se datorează.
Anul acesta am călătorit. Trebuie să spun... şi în acest caz, nu mi se datorează.
Ce-am mai făcut?!
Mi-am recuperat aripile... Şi zbor.

Te aştept să vii, Moşule.
Te aştept să-mi aduci amintirile şi în acest an. Amintirile ...
Cele mai curate, cele mai adevărate, cele mai colorate din viaţa mea. Şi te mai rog ceva; adu-mi mirosul de scîrţ-scîrţ, şi visele. Pune-le în cufărul cu prosoape, sus, pe cuptorul bunicii.
Ştiu, din an în an, tot mai greu îţi este să-mi îndeplineşti dorinţele.
Îţi promit că am să cred mereu în tine şi nu am să uit niciodată mirosul de copturi cu amoniac pe care mama le rumenea frumos în cuptor; ne punea cîte una în palmă şi noi urlam de bucurie, dar şi de durere, pentru că aburii ne frigeau mîinile. La fel, îţi promit că nu am să uit niciodată cum îmi făcea mama cioc-cioc-cioc şi cum făcea zăpada scîrţ-scîrţ, dar adu-mi în fiecare an mirosuri din copilărie; aruncă-le prin hogeac, lasă-le lîngă uşă. Dimineaţa, cum am să mă trezesc, am să le adulmec, exact ca o hulpe, aşa cum adulmecam locul bomboanelor cînd eram mică. 
... sunt ceea ce am avut eu mai ADEVĂRAT în viaţă. Şi dacă ceea ce-mi păstrezi tu în suflet, de atîţia ani, e adevărat, cum poate lumea să creadă că  tu nu eşti ADEVĂRAT.
Ai să vii, Moşule???? Ai să vii, da?!

p.s. Moşule, şopteşte-i mamei la ureche să-mi facă cioc-cioc-cioc că tare sunt proastă uneori şi mai şopteşte-le celor de la Zoom să-mi facă o reducere la obiectivul cela nenorocit.
Cum să-mi iau cameră fără obiectiv, ha?!

Am să te aştept, Moşule.

joi, 10 decembrie 2009

Gîndul acestei zile...

E limpede că adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zînele lor şi-au scurtat rochiile.
                                                                                       
(M. Cărtărescu)

luni, 7 decembrie 2009

Moş Niculae trebuie să vină. Trebuie!

Moşul trebuie să vină!!!
Trebuie!




Ho,ho,ho - aţi fost cuminţi, dragii moşului?! V-aţi curăţat măcar odată papuceii aşa cum zice mama (ca să nu leşine moşul). Le-aţi pus la uşă?! 
Ia să  vedem cine a fost cuminte şi cîne merită cadouri şi cine nu?! De cîte ori am auzit, copii fiind, această întrebare... Şi cu toate astea, ştiam sigur că Moşul îmi va aduce şi mie daruri...
Îmi amintesc că odată, m-am dus la şcoală în vacanţă şi acolo am aflat, de la colega mea, că Moşul nu există. Că la ea nu vine niciodată. De asta nu există. Sunt doar părinţii tăi care îţi cumpără cadouri... şi le dau lui Moş Gerilă de la şcoală ca ăla, la rîndul lui, să te cheme lîngă brad şi să caute în sac ca nu cumva să încurce darurile. Am fost foarte dezamăgită. Am venit acasă supărată şi necajită şi atunci cred că am avut prima discuţie serioasă cu tata, sau cu mama. Asta, nu-mi amintesc.

 
De ce scriu asta?! M-am gîndit că nu ar fi rău să ne întîlnim de Sărbători. Cu oamenii care se descalţă cînd întră aici. Să sorbim dintr-un ceai cu iasomie sau cu bergamot, să ne vedem la ochi (cum spune sufletul meu drag), să mai punem ţara la cale şi să facem daruri.  Daruri pentru copiii, părinţii cărora, le-au spus prea devreme că Moşul nu există.
 
Dacă poţi, dacă ai cu ce, dacă copilul tău e gata să renunţe la o carte, la o jucărie, dacă încă nu ai trimis sacul cu lucruşoare ale odorului tău scriind pe el  "Destinaţia: podul bunicii", vino alături de mine să aducem culoare unor suflete mai triste decît noi, unor copii, ochii cărora sunt mai des înnouraţi decît senini. 
Împreună putem aduce Lumină! Nu contează cît de mare e, contează să fie.
 

Dacă cunoşti copii din familii sărace şi numeroase, un bătrîn singur şi lipsit de ajutor, dacă cunoşti pe cineva care are nevoie de o mînă de prieten, scrie-mi, alatura-te, ajută-mă să aducem în casa şi sufletele lor un strop de Lumină de Sărbători.
 
Intră şi lasă coordonatele celor care au nevoie de ajutor. Întră şi alătură-te.
 
Propun săptămîna asta să facem curat în inimile noastre, la fel cum propun să facem curat în dulapuri, poliţe dosite, debaralele cu jucării şi clituri de cărţi, gata de dus pe foc.
Toţi cei care vor să participe, îi rog să scrie pe blog sau la indianazlotea@yahoo.com
 
Mulţumesc tuturor sufletelor caritabile care nu vor rămîne reci.

Cu profundă recunoştinţă, Indiana Zlotea
 
P. S. Moşul trebuie să vină!!!


Trebuie!

Potcoava de Aur, (partea II)

Acum un ... şir de fotografii din cea de-a doua seară:


A doua seară. Ora 16.30. Gata de atac... :)

Ultimele însemnări în scenariu. Schimbări minore.

Nu ştiu dacă vedeam ceva amuzant. Ne-a prins Nătăliţa... şi ne umflase o bucurie... nemaipomenită. De fapt, ştiu despre ce era vorba. Alex Calancea Band... intrase pentru o ultima repetiţie.

Sergiu Bucico - un om curat în toate. Şi în ceea ce face şi felul cum trăieşte. Pozitiv, răbdător, profesionist.

Calancea Band... un delir frumos...

În starea asta îmi place să mă regăsesc. O linişte cîştigată în atîtia ani de "nelinişti". Fragedă liniştea asta, dar atît de ... a mea.

Iurie Sadovnic.. Ca să vorbeşti despre valoarea acestor oameni, trebuie să meriţi. Uneori îmi e frică să vorbesc despre oameni Mari. Pentru că nu ştiu cum să aşez în puţine cuvinte, mulţimea de emoţii care mă încearcă. Şi să nu crezi că acum o iau razna. Ne-am obişnuit să zicem tare: A! Da, l-am văzut pe Sadovnic, sau l-am văzut pe Botgros... uitînd că ei, chiar dacă niciodată nu ne vor vedea, au un pic mai mult respect faţă de Public (chiar dacă suntem atît de mulţi), în timp ce noi, fiind atît de mulţi, nu realizăm cît de puţine Valori nefalsificate avem.

Mariana şi... Diana.. (ce bine e cînd mama îţi zice altfel decît în buletin :))

Irina Bivol, Serj Cuzencoff



Felină...

Sergiu Bucico, s-a tot ţinut de pupat fetele în culise, dar... cum veni vremea de filmat - gata, s-a sfîrşit cu toate fetele, mai ales că ele trebuie să fie frumoase în cadru.

Vitalie Dani.

Adrian Ursu

Fotografia care îmi place cel mai mult.

Victoria Lungu

Cînd fetele .... îşi fac complimente, mai bine să nu te prindă vremea în preajmă... :)

Nicu Ţărnă

Natalia Barbu

Anişoara Puică

Încă un ambuteiaj în culise: Irina Bivol, Adriana Ochişanu, Ana Barbu, Serj Cuzencoff, Anişoara Puică, Cătălin Josan

Anatol Mîrzencu

Diplome TOP 10 Potcoava de Aur pentru Laurenţiu Popescu, Anatol Bivol, Gicu Cimbir, Irina Bivol

Alexandru Vdovicencu şi Adriana Ochişanu

Corina Ţepeş, fără Costi Burlacu...

Cu Adriana Ochişanu

Ana Barbu, Adriana Ochişanu.