BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS

duminică, 29 noiembrie 2009

Scrisoare fără destinatar...

A trecut mult timp de cînd nu ne-am întîlnit. Mi-a fost dor, dar nu am putut veni la marginea nopţii noastre, aproape de tine, de durerile ce ne macină, că la bucurii nu ştiu de ce, dar n-am cînd mă gîndi, poate cauza e lipsa lor...


Toamnă. Tot mai puţină şi mai puţină... Se duce şi asta mă înfioară.
Afară cad frunze, ultimele frunze care îmi mai recunosc paşii. Am luat o carte, dar nu mă lasă aceste frunze, să mă adîncesc în ea, nu mă lasă să mă ascund, să rămîn în această carte ceva vreme, pînă cade ultima dintre ele, ca să nu doară..... să doară.
... a rămas în urmă tot ceea ce putea fi doar înainte. Timpul a trecut nemilos de repede lăsînd urme adînci, încît nici ploile toamnei, atît de dorite, nu pot umple golul rămas în urma ta.
Nimic nu se repetă!!!!!!!! Aş fi vrut să nu cunosc acest adevăr amar, cel puţin la aceşti ani, puţinii dintre care şi mai puţini fericiţi.
Această toamnă rece şi monotonă mi te-a răpit şi de acum înainte vei numai al ei. În care ochi acum se oglindeşte durerea ta şi cine-ţi citeşte după cutele adînci ale gîndului tău pribeag, rătăcit printre frunzele mari ale toamnei cu care nu mai pot să mă lupt, căci bezna a înecat lumina puţină din ochii tăi.
Ai trecut pe lîngă durerea mea fără s-o simţi. Ai trecut pe lîngă durerea mea fără s-o auzi. Dacă-aş şti că e de vină numai toamna, aş aduna fiecare frunză readucînd-o la viaţă, prin dorul ei veşnic, ce nu se usucă, ce nu trece, ci doar doare adînc şi sfîşietor.

Tăcere... Nu mai sînt stăpînă pe gîndul meu, voinţa de fier de care te minunai a pierit. S-a frînt uşor de la plecarea ta. Stropii reci „de ploaie” brăzdează obrajii, iar noaptea nu mai linişteşte ca altădată. Mi-e frică de bezna ei nepătrunsă în care cît nu te-aş căuta, nu te mai găsesc.
Tu, care mi-ai răpit tihna şi liniştea şi le-ai dus în lumea ta străină, departe de lumea mea, tu care-ai plecat fără să spui vreun cuvînt, fără să ridici privirea ochilor pe care-i iubesc, tu, anume tu eşti acel la care revin de fiecare dată pentru a regăsi liniştea din adîncul ochilor şăgalnici, în care scînteile bucuriei se aprind atunci cînd te aştepţi cel mai puţin. Te-am lăsat să pleci, pentru că oricum erai pe drum, de unde nu era cale de întoarcere.
Nu mai e nimic din ceea ce a fost. Sînt nebună de dor, deşi ştiu că şi un dor e trecător şi nu vreau ca alt dor să-mi umple golul rămas în urma ta. Plouă mărunt.

Poate s-au redus toate la ţigara neatinsă pe un colţ de masă?! Scrum - iată tot ce-a rămas de la tine, ce-mi aparţine încă. Nu-ţi găsesc nici o scuză, vreau să vii, să mă aperi de ploaia cu ochi pustii care răzbate prin geamul spart. Ai venit o clipă să-mi reţii norocul fugar, pentru a alunga liniştea chinuitoare din bezna ochilor în care a încăput atîta durere, dar nu şi durerea mea.
Mă doare liniştea.
Liniştea în care aştept să vii.
Ştiu că nu vei veni...
Ştiu că nu...
Ştiu...

miercuri, 25 noiembrie 2009

Gîndul acestei seri....

Vinul se bea cu tovarăşi. Numai dragostea cere singurătate....
(Mihail Sadoveanu)

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Seara paşilor sincronizaţi... şi a castanelor prăjite.

.... nu am observat cînd s-a strîns lumina de pe ulicioarele înguste, pavate de secole cu bucăţi de destine care au ajuns acum să se certe ca şi gospodinele siciliene cu flecurile pantofilor  mei, de parcă ei sunt de vină pentru vîntul din capul meu care nu m-a lăsat să-mi pun adidaşi ... dar şi aşa...nu mă întorc acasă pînă nu rămîne numai ţipla din ei.


Vreme frumoasă, dar umedă. Am impresia că sunt pe faleză. Nu-mi amintesc clar dacă era răcoare sau nu. În general, mai nimic nu-mi amintesc. Doar ritmul paşilor. Uneori mărunţi, încetinind la fiecare vitrină, la fiecare balcon înnegrit de vreme, la fiecare oblon, apoi grăbiţi pentru că Roma nu aşteaptă... Am doar cîteva zile ca să-i spun cît de mult o iubesc. Ca să mă primească, ca să simtă, să mă creadă că sunt şi eu a ei.
Lume multă...Atît de multă încît mă pierd prin ea, însă straniu, nu mi-e frică. Ei nu mă văd pe mine, eu nu-i văd pe ei. Noi toţi o vedem numai pe ea. 
Am atîta istorie în faţă! 
  Ajung mică-mică, fericită şi dornică să dau telefon tatălui  meu ca să-i spun: "N-o să-ţi vină să crezi, chiar sunt la Roma!!!!!" (de parcă nu ar fi ştiut).

... o luăm încet, la vale, pe Via Nazionale... eu şi sufletul meu, fericiţi, bucuroşi, împăcaţi şi  ... caraghioşi de nu am idee cum să redau în cuvinte ce mutră cretină cred că aveam. Ba rîdeam, ba nu-mi ajungea aer, ba mă luau nişte frisoane la joc, aşa, mai jos de talie, de parcă după colţ mă aştepta Berlusconi, iar eu nu aveam nimic bun de arătat. Uite, stau de aproape două săptămîni şi nu ştiu ce să-ţi povestesc. E greu pentru un muritor să redea în cuvinte ceea ce au construit zeii. Chiar e greu. Am impresia că visez şi, cum de obicei se întîmplă, dimineaţa nu-mi voi mai aminti nimic. E incredibil cîte imagini am în minte şi cît de puţine cuvinte sunt în DEX pentru ele.
Emoţii. Atît de puternice, încît dacă aş vorbi aş trage numai bîlbe, dar cum trebuie să scriu, înşir numai prostii.
... stărui şi eu, în speranţa că mi se dezleagă limba sau mi se taie piedica (cum zic babele), că numai aşa încep să alerge degetele pe tastatură cum m-au alergat pe mine picioarele  în prima seara.
Parcă am fi fugit de-acasă fără să ştie mama şi trebuie neapărat să reuşesc totul în această noapte...
Lăsăm în urmă terase gălăgioase, mulţimea prin care ne pierdem... şi ajungem să coborim scări care ne deschid o frumoasă panoramă spre Piazza Venezia şi spre Monumentul lui Vittorio Emanuelle II, o spectaculoasă construcţie, care te lasă mut, mut de uimire. Şi ceea ce vezi ziua e altceva, dar dacă ai ocazia să vezi Roma noaptea, înseamnă... îmi pare rău, nu ştiu ce înseamnă.  Adică ştiu, dar parcă şi nu ştiu şi parcă nu vreau să sune patetic.

(va continua, poate mîine.. :))




miercuri, 18 noiembrie 2009

Gîndul acestei seri...



Fiind întrebat "Cum ar fi bărbaţii fără femei ?", Mark Twain a răspuns: "În primul rînd fericiţi! Apoi puţini, puţini, din ce în ce mai puţini!" (Mark Twain)



P.S. Ia să vedem al cui comentariu e mai inspirat.... :)

Un nimeni...

Am obosit să fiu a ta
Am obosit să fiu a lui
Ce-am risipit de-acum aş vrea
Să dărui unui nimănui.

Dar mai nimic nu mi-a rămas:
Un suflet stins şi obosit,
Un chip de înger ce-a trădat
Şi o femeie ce-a ucis


Iubirea!
Mă plînge de-afară
Şi las iar uşa deschisă
Să intre acum doar uitarea
Să plece o soartă ucisă
Nu vreau nimic de la tine
Nu vrea nimic de la el
Vreau un nimeni să vină pe ploaie
Prin furtună să mă ducă la el

 Un nimeni mă rog eu să vină

Să rupă blestemul trădării
Un suflet pe ascuns să rămînă
Pe o rană s-aşeze-o durere
Să nu mă întrebe de unde-s
Să nu mă întrebe de cînd
Să mă lase să-i dărui aiurea
Tot ce pînă-acum am ucis....

p.s. "Un nimeni", aşa se numeşte această piesa. Împreună cu echipa Noroc TV am filmat pentru această piesă o frumoasă istorie, tristă şi în acelaşi timp fără regret... O veşi vedea în curînd la Noroc TV.
Ţin să mulţumesc tuturor celor care s-au gîndit la mine: echipei Noroc TV şi Radio Noroc, operatorilor, regizorului, dar şi celui care s-a ţinut cum a putut ca să nu mă înjure... cît s-a montat..
"Un nimeni" - o iubire care e numai a mea. Ştiu asta sigur. Nimeni şi nimic nu mă va face să renunţ la ea.
Vedeţi cîteva secvenţe de la filmări, realizate cu multă dăruire de Liliana Florea. Fotograf, femeie şi mamă şi încă mai are multe de spus, dar şi de fotografiat.

duminică, 15 noiembrie 2009

O vacanţă la Roma...

Cea mai frumoasă toamnă. Matură şi ploiasă. Frumoasa de ea... Şireată ca o hulpe... dulce ca o copilă. Hoaţă...
Un fel de racapitulare...a săptămînii petrecute la Roma.






p.s. E greu să vorbeşti despre momente frumoase, nu ştiu de ce...
1 noiembrie...
5.00
În sfîrşit, am deschis ochii. Gîndul că plec pentru o săptămînă la Roma mă face să-mi fie cald şi bine, deşi un pic burează..
Pun cafeaua şi-mi imaginez cum mîine dimineaţă voi fi acolo, voi bea o cafea adevărată, voi vedea şi voi respira numai si numai istorie...
Parcă nu prea-mi vine să cobor la parter să fac un duş şi să mă spăl pe dinţi că e cam frig, deşi centrala am pornit-o imediat ce am făcut ochi.
5.40
Afară se spînzură vîntul de toate firele pe care le gaseste. Mi-i cald pe suflet. Plec, dar fără nicio emoţie, fără nicio lacrimă de adio. Ador să călătoresc, dar întotdeauna mă duceam cu inima tîngă... Plec parcă pentru totdeauna, deşi ştiu... peste o săptămînă mă întorc. Ascult ştirile la TV, că nu am chef să privesc. Gripa pandemică face ravagii în Ukraina. Trist.
6.20
Aeroportul din Chişinău. Lume multă. Inima mea pleacă. De această dată îmi iau inima cu mine. Am nevoie de ea. Am crezut că ajung la vreme, dar de fapt văd că rîndurile se îndesesc. Nicio emoţie. Da niciuna.
8.00
Ne luăm zborul. Îi scriu lui Ovidiu un mesaj: "Mama te iubeşte de la cer pînă la pămînt". Imediat primesc un mesaj: "Te iubesc". Deja mi-i dor de el.
Zborul a fost extraordinar. Fără nicio problemă. Fără nicio scuturare. Aproape că am adormit. Mulţumesc tuturor. Să mai zică cineva că Air Moldova nu are piloţi buni...
10.20
Aeroportul Internaţional Milano - Malpensa. Nebunie. Conexiunea asta a înnebunit pe toată lumea. Nimeni nu-ţi explică nimic. Nimeni nu ştie nimic. Am impresia că iau trenul spre Roma.
11.20
În sfîrşit mă văd în celălalt avion. Spre Roma. Nu a durat mai mult de o oră, dar a fost o teroare, nu zbor. Aveam impresia că în clipa următoare vom ciuguli rîme. Să încerce cineva să mă convingă că Italia are buni piloţi...uf.
12.30
Aeroportul International Fiumicino, sau Leonardo da Vinci. O geantă lipseşte. Uşor-uşor... totul o ia razna. În sfîrşit, iau trenul şi în jumătate de oră sunt la Gara Termini. De la aeroport cam 29 km pina in oras. Vad curtea unui omulean italian, neingrijita, in schimb are doi lamai si un curmali. Frumos...
13.15
Primul panini la Roma si un capucino.... altfel îmi pare Roma.... bunatate. Chiar bun. Drumul spre casa unde voi sta nu dureayă mai mult de 3 minute cu taxi-ul... 8 euro. În schimb, pot să mă întind, pot să ies, să văd Roma... am înainte o viaţă întreagă şi nici nu contează că va dura doar 7 zile.... 7 zile...

p.s. ce-a fost mai departe, îţi spun mai tîrziu.... te las să guşti din aşteptarea aia, dureros de dulce, care m-a făcut pe mine fericită.